După încheierea armistiţiului cu Uniunea Sovietică şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei, nu doar politica statului român a trebuit să sufere modificări, ţinând cont de prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul ţării, ci şi discursul clerului ortodox român. Felul în care a reuşit să păstreze Patriarhul Nicodim Munteanu prestanţa Bisericii Ortodoxe Române în acea perioadă grea ne demonstrează, o dată în plus, că înţelepciunea pastorală a arhiereului poate sprijini credincioşii chiar şi în vremuri de restrişte.
Volumele publicate în Rusia de curând, care prezintă documente de arhivă din fondurile secrete ale instituţiilor ruseşti despre relaţiile dintre Biserică şi stat în Europa de Est în perioada 1944-1953 conţin documente legate de relaţiile dintre ierarhii din Uniunea Sovietică şi cei din ţările devenite socialiste. Din corespondenţa secretă şi notele delegaţilor ruşi, laici sau clerici, reiese clar că arhiereii Bisericii Române încercau să păstreze statutul neutru al instituției faţă de noile modificări în viaţa politică, deşi pe alocuri erau tentative de apropiere prea mare şi chiar imitare a relaţiilor dintre Biserică şi stat după modelul sovietic, mai ales din partea unor clerici care formaseră atunci chiar „Uniunea preoţilor democraţi”, conduşi de preotul Constantin Burducea, devenit şi ministru al cultelor. Pe de altă parte, arhiereii români, alături de patriarhul lor, tratau cu mare înţelepciune vizitele delegaţilor ruşi în România, lăsând acestora impresia unei neutralităţi care să nu dăuneze Bisericii pe care o păstoreau.
Pe 18 ianuarie 1945, Patriarhul Nicodim a fost vizitat de doi colaboratori ai biroului politic de pe lângă legaţia sovietică din Bucureşti, S. Dangulov şi S. Kirsanov. Din nota de informare semnată de G. Karpov, conducătorul Departamentului special pentru relaţiile cu Biserica Ortodoxă Rusă, reiese că Patriarhul Nicodim le-a vorbit celor doi invitaţi despre trecutul său legat de Biserica Rusă: „În cadrul discuţiilor, patriarhul a spus că este absolvent al Academiei Teologice din Kiev şi că a tradus 30 de cărţi teologice din limba rusă. În afară de aceasta, patriarhul a lăudat comportamentul Armatei Roşii pe teritoriul României, menţionând grija acesteia faţă de bisericile şi mănăstirile româneşti. Nicodim a dat ca exemplu momentul în care autorităţile româneşti au eliberat chiliile unei mănăstiri de maici pentru ca soldaţii Armatei Roşii să fie cazaţi acolo. «Însă, spre cinstea ostaşilor ruşi - a remarcat Nicodim -, trebuie să subliniem că aceştia au refuzat să ocupe mănăstirea»”.
Biserica Ortodoxă Rusă, aflată în plin regim stalinist, după cel de-al Doilea Război Mondial, răspundea, de asemenea, presiunilor autorităţilor sovietice, care aveau o politică destul de evidentă de mustrare a foştilor inamici de război. În scrisoarea irenică de Paşti din 23 aprilie 1945, pe care Patriarhul Alexie I al Moscovei a trimis-o Patriarhului Nicodim, Biserica Ortodoxă Română este îndemnată de Sinodul Bisericii Ruse, cu scopul de a întări relaţiile dintre cele două Biserici, „să revină la slujbele săvârşite pe aşa-numitul stil vechi sau, în orice caz, pascalia să fie identică celei folosite în toate Bisericile Ortodoxe... să tipărească din fonduri proprii cărţi de cult în limba slavonă pentru uzul parohiilor din Basarabia şi Transnistria... să medieze în faţa autorităţilor eliberarea şi permisiunea de a sluji acelora dintre preoţii ruşi care păstraseră fidelitatea faţă de jurisdicţia rusească”. Astfel de solicitări care au o evidentă tentă politică au fost primite şi tratate cu deosebită înţelepciune de ierarhii români, ţinând cont de faptul că au rămas fără urmări.
Pe 6 aprilie 1945, Episcopul Serghie de Kirovograd, aflat în deplasare către Iugoslavia, a fost nevoit să petreacă o zi la Bucureşti, în aşteptarea continuării zborului. Din raportul acestuia către G. Karpov reiese că ministrul cultelor, Constantin Burducea, l-a vizitat la hotelul din Bucureşti, îndemnându-l să viziteze Patriarhia. Episcopul Serghie a fost primit în seara aceea de Patriarhul Nicodim, pe care îl descrie astfel: „Înalt de statură, foarte drept, cărunt ca un erete gri, îmbrăcat în rasă albă şi cu camilafcă neagră - aşa arăta patriarhul ... După ce ne-a invitat să ne aşezăm, şi-a amintit cu căldură Academia Teologică din Kiev, absolvită de el în 1895. Vorbeşte bine rusa. Şi-a amintit de Sinodul Bisericii Ruse din 1917, la care a participat în calitate de şef al delegaţiei Bisericii Române. A vorbit de ospitalitatea rusească, despre Moscova, unde a stat atunci timp de o lună, despre personalitatea Patriarhului Tihon, pe care îl cunoscuse. Interesante au fost gândurile patriarhului despre trecutul recent din perioada războiului, anii 1941-’42. Aflând că eu sunt locţiitor al Eparhiei Odesei, a spus: «Unele persoane de la noi spuneau că Rusia trebuie creştinată din nou, dar eu îi întrebam unde sunt apostolii? Trebuie restabilită Biserica în Rusia, iar eu îi întrebam unde sunt mărturisitorii, unde sunt mucenicii? Pe deasupra, este nevoie şi de resurse. Noi avem doar comercianţi buni»”. Episcopul Serghie spune apoi: „Putem oare crede în sinceritatea Patriarhului Nicodim? Este o întrebare dificilă. El a fost cel care a trimis aşa-numita misiune ortodoxă în Transnistria, el l-a desemnat pe Episcopul Visarion Puiu ca Mitropolit de Odesa şi Transnistria, el l-a hirotonit pe Antim Nica şi l-a desemnat administrator al eparhiei”. Cu toate aceste semne de întrebare pe care şi le pune, delegatul rus trage totuşi concluzia că „patriarhul face o impresie plăcută, probabil că cineva îl ajută în conducerea Bisericii, el se ocupă de traducerea de literatură teologică, respectiv «Istoria biblică» a lui Lopuhin, al cărei volum mi l-a oferit cu autograf. Şi-a luat rămas bun de la noi cu căldură şi a exprimat speranţa că va primi în palat o delegaţie special trimisă la el în vizită”.
Episcopul Serghie menţionează în acelaşi raport şi petrecerea unei nopţi la Bucureşti, în luna februarie 1945, a unei delegaţii bisericeşti sârbe care se întorcea de la Moscova. Reprezentantul sovietic Dangulov i-a propus atunci şefului delegaţiei sârbe să-l viziteze neoficial pe Patriarhul Nicodim. Episcopul Iosif de Skopje a dat din mâini şi a solicitat ca patriarhul român să nu afle de prezenţa delegaţiei sârbe la Bucureşti. Episcopul Serghie adaugă: „Dar acesta [episcopul sârb] ar fi avut ce discuta cu Patriarhul Nicodim, măcar şi despre incidentul din Croaţia cu hirotonia lui Spiridon Mifka, la care a participat Mitropolitul Visarion Puiu, despre care se presupune că ar fi fost trimis de Patriarhul Nicodim. Aceste nelămuriri puteau fi rezolvate într-o discuţie privată ... Neînţelegerea dintre Biserica Română şi Biserica Sârbă ar putea fi rezolvată, însă nerăbdarea manifestată de Mitropolitul Iosif chiar la Moscova vizavi de Biserica Română l-a împiedicat pe acesta să întindă o mână de împăcare românilor. Pentru succesul în lupta împotriva fascismului şi a catolicismului este nevoie de unanimitate, nu de certuri pe nimicuri. Velikoderjavia [statul măreţ] sârbilor îl împiedică foarte mult pe acesta”.
.jpg)
