Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Înţelepciunea patriarhală şi jertfa nevăzută

Înţelepciunea patriarhală şi jertfa nevăzută

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 20 Noi, 2019

Discernământul este cea mai înaltă virtute în Ortodoxie. În lipsa lui, atitudinile devin revanșarde, compromisurile sunt lăsate la voia întâmplării, viața duhovnicească se transformă în formalism, iar faptele bune devin publicitate personală. Discernământul celor apropiați de Dumnezeu strălucește cel mai bine în vremurile tulburi, atunci când oamenii sunt depășiți de evenimente, când viața lor se schimbă cu o viteză amețitoare, iar rațiunea devine ea însăși un instrument de propagare a terorii.

În perioada comunistă, au existat două tipuri de mărturisitori ai credinței: cei din închisori și cei din afara închisorilor. În ceea ce privește jertfa celor dintâi, lucrurile sunt clare. Au dat totul, până și propria viață, ferm convinși că sacrificiul lor este necesar și că va fi, într-o bună zi, privit cu alți ochi de urmașii lor. Însă ceea ce am uitat să remarcăm sunt dificultățile cu care s-au confruntat miile de preoți și credincioși, dar și ierarhii Bisericii care trebuiau să navigheze corabia Bisericii în fața unui regim al terorii care continua să facă ravagii. Pentru mulți alternativa ar fi fost ca toți clericii și nenumărații credincioși să pornească o răzvrătire generală, să se ridice împotriva regimului ateu. Însă o astfel de decizie ar fi condus la un dezastru. Bisericile ar fi fost închise. Creștinii ar fi fost puși să se lepede de Hristos și mulți, în pofida impulsului inițial, ar fi stat în cumpănă sau ar fi căzut în apostazie. În primele veacuri, am avut mulți martiri, dar și mulți apostați. Nici canoanele Bisericii, nici învățătura de credință nu ne-au cerut vreodată să stârnim prigoane. Trebuie să le răbdăm, nu să le provocăm. Un exemplu în acest sens este chiar părintele Arsenie Boca. Preasfințitul Ambrozie Sinaitul observa într-un studiu: „Monahia Zamfira Constantinescu, stareța Mănăstirii Prislop, mărturisește că, în 1959, când statul comunist a emis un decret de scoatere forțată a călugărilor și călugărițelor din mănăstiri, a fost de părere să se opună, împreună cu obștea sa. Sfatul părintelui Arsenie a fost: «N-ai dreptul să antrenezi poporul într-o persecuție: de unde știi câți vor rezista în pușcărie?»”

Pentru a nu antrena întregul popor într-o persecuție, patriarhii Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu au înțeles, încă de la început, că trebuie să fie înțelepți. În fața unui regim care stăpânește prin teroare, trebuie să fii gata să profiți de toate fisurile sale pentru a nu pierde esența a ceea ce reprezinți. Iar esența Bisericii constă în Sfintele Taine.

Mărturii

Părintele arhimandrit Roman Braga observa: „Desigur, nu ierarhii au salvat Biserica, căci Biserica este în mâna lui Dumnezeu, nu în mâna lor. Dar eu cred că Dumnezeu nu-i va lepăda de la fața Sa, deoarece au salvat Tainele Bisericii. Ce-au sacrificat ei? Bunul lor renume? Educația tineretului? Procesiuni afară pe câmp? Ghenadie Scholarios, pe care l-am pomenit mai înainte, la cucerirea Constantinopolului, a trimis o scrisoare călugărilor, pe atunci la fel de revoltați împotriva lui cum sunt și unii acum împotriva ierarhilor noștri, spunându-le: «A venit vremea să sacrificăm formele pentru a păstra esența». Același lucru s-a întâmplat și în Rusia, și în România: s-a păstrat esența, sacrificându-se formele neesențiale, manifestările văzute ale Bisericii” (Dinu Cruga, Trepte duhovnicești. Interviu cu Părintele Arhimandrit Roman Braga, Cluj-Napoca, Ed. Renașterea, 2016, p. 120). Folosindu-se de exemplul inspirat al Sfântului Ghenadie Scholarios, părintele Roman Braga, unul dintre mărturisitorii din temnițele comuniste, pune în discuție un fapt pertinent. „Ce s-a sacrificat de fapt în perioada comunistă? În primul rând, manifestările văzute ale Bisericii: procesiuni, educația religioasă din școli. În lipsa acestora, însă, s-au dezvoltat catehezele, oamenii au început din nou să se spovedească intens, poporul s-a apropiat din nou de Tainele Bisericii cu mai multă smerenie. În al doilea rând, ierarhii au fost siliți să își adapteze discursul astfel încât acesta să pară că nu este ostil la adresa stăpânirii comuniste, dar, prin aceasta, nu s-au adus prejudicii învățăturii de credință. Nu s-a propovăduit alt Hristos, nici alt conținut al mărturisirii Lui. Este adevărat că, în unele cazuri, s-ar fi putut renunța la un exces de zel în folosirea limbajului de lemn al autorităților. Care era alternativa? Să meargă toți în temnițe, iar cei rămași afară să se lepede de credință? Să nu uităm ce a făcut comunismul în Rusia și cum, în 1990, doar o persoană din cinci mai era botezată”. Același arhimandrit observa: „Noi, care am fost în închisoare, n-am avut ca ei responsabilitatea apărării și menținerii în viață a Bisericii. Iar după ce ne-am refugiat, este imoral să-i criticăm de departe, unde ne bucurăm de libertate; să criticăm niște oameni care au făcut niște contorsiuni sufletești ca să salveze instituția Bisericii” (Dinu Cruga, Trepte duhovnicești. Interviu cu Părintele Arhimandrit Roman Braga, pp. 118-119).

O renaștere duhovnicească

Adevăratele renașteri duhovnicești ale Ortodoxiei au avut loc întotdeauna în perioade de intensă suferință. Domnitorii români au ajutat Sfântul Munte să supraviețuiască atunci când erau ei înșiși sub suzeranitate otomană. Sfinții Paisie cel Mare și Nicodim Aghioritul au adus binefacerile Filocaliei pretutindeni într-o epocă în care fanarioții distrugeau prin impozitare excesivă ținuturile creștine, iar înrobirea era mai mare ca oricând. În perioada comunistă și-au desăvârșit existența mari duhovnici ai neamului nostru: Arsenie Papacioc, Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Iustin Pârvu etc. Preoții de mir au avut, la rândul lor, un rol esențial, mai ales dacă ne gândim la Dumitru Stăniloae, Iulian Stoicescu, Dimitrie Balaur, Constantin Sârbu și mulți alții. „Credincioșii noștri au fost atât de înțelepți, că n-au părăsit Biserica. Bisericile în timpul comuniștilor n-au fost niciodată goale; așa cum se spune că ierarhii erau compromiși, bisericile au fost mai pline decât între cele două războaie, când existau libertatea și democrația și arhiereii noștri erau «necompromiși». Când eram în închisoare, noi ne rugam lui Dumnezeu pentru ierarhie, cum am mai spus-o, să păstreze bisericile deschise. Eu nu știu ce diferență este între ierarhii noștri și Sfântul Ghenadie Scholarios, care, atunci când s-a cucerit Constantinopolul de către Mahomed, a făcut cel mai mare compromis; a iscălit un ordin să nu se tragă clopotele, să nu se iasă cu sfintele moaște pe stradă și așa mai departe, și astăzi este sfânt în calendar; iar ai noștri, care au iscălit niște compromisuri, ca să poată ține bisericile deschise, sunt batjocoriți. Ce deosebire este între o situație și alta? Eu cred că dacă s-a salvat viața sacramentală a Bisericii de către ierarhia din timpul comunismului, Duhul lui Dumnezeu a lucrat prin ei” (Dinu Cruga, Trepte duhov­nicești. Interviu cu Părintele Arhimandrit Roman Braga, pp. 118-119).

 Toate acestea nu ar fi putut avea loc fără sprijinul necondiționat al patriarhilor Nicodim Munteanu, Justinian Marina sau Iustin Moisescu, dar și al altor ierarhi care și-au asumat această sarcină dificilă de a păstra vie viața Bisericii într-o perioadă tulbure.

Citeşte mai multe despre:   comunism  -   monah