Iosua Navi, un tânăr ascultător

O veche zicală monastică spune: „Când vezi un tânăr alergând, află că e un bătrân care-l stârneşte”. Tinerii caută modele. Tinerii pricepuți doresc să urmeze calea înțelepciunii alături de un bătrân iscusit. La fel au stat lucrurile și în cazul tânărului Iosua, fiul lui Navi, care a fost mereu alături de prorocul Moise, învățând de la acesta multe lucruri folositoare de suflet și succedându-i în cele din urmă la conducerea poporului Israel.

Prima informație pe care Scriptura ne-o oferă despre Iosua, fiul lui Navi, este legată de conflictul dintre israeliți și amaleciți. În acest veritabil război, el este cel care conduce armata israelită și obține biruința prin rugăciunea prorocului Moise, care a ținut brațele ridicate întreaga zi pentru a-i asigura biruința tânărului și talentatului său discipol (Ieșirea 17, 9-14). Apoi, Iosua urcă alături de Moise pe muntele Sinai, unde acesta din urmă va primi tablele Legii (Ieșirea 24, 13), fiind singurul care îl însoțește pe marele proroc în întâlnirea sa cu Dumnezeul Cel adevărat. Un aspect interesant este consemnat ulterior, când ni se spune că „Domnul însă grăia cu Moise faţă către faţă, cum ar grăi cineva cu prietenul său. După aceea Moise se întorcea în tabără; iar tânărul său slujitor Iosua, fiul lui Navi, nu părăsea cortul” (Ieșirea 33, 11). Iosua nu se des­părțea, așadar, decât în situații speciale de Moise, însoțindu-l permanent și ascultând cuvântul lui. De aceea, el este ales împreună cu Caleb, fiul lui Iefone și câțiva israeliți pentru a spiona ținuturile țării Canaan și a oferi sfat în vederea cuceririi acesteia (Numerii 14, 6). Toți se opun cuceririi Canaanului, în afara celor doi. De aceea, ca mărturie a faptului că ei sunt singurii care respectă voia lui Dumnezeu, doar ei doi vor supraviețui periplului prin pustie a poporului Israel. „Domnul le zisese acestora că vor muri toţi în pustie, - şi n-au rămas din ei nici unul, afară de Caleb, fiul lui Iefone, şi de Iosua, fiul lui Navi” (Numerii 26, 65). Patruzeci de ani a petrecut poporul Israel în pustie și toată generația care refuzase să intre în țara Canaan a trecut la cele veșnice. A venit, așa­dar, și momentul morții lui Moise, care coincide cu ascensiunea lui Iosua la conducerea poporului Israel, după cum consemnează Scriptura. „Moise însă a grăit Domnului și a zis: «Domnul Dumnezeul duhurilor și a tot trupul să rânduiască peste obștea aceasta un om, care să iasă înaintea ei și să intre înaintea ei, care să-i ducă și să-i aducă, ca să nu rămână obștea Domnului ca oile ce n-au păstor». Iar Domnul a zis către Moise: «Ia-ți pe Iosua, fiul lui Navi, om cu duh într-însul, pune-ți peste el mâna ta; apoi adu-l înaintea preotului Eleazar, înaintea a toată obștea și dă-i povețe înaintea ochilor lor; dă-i din slava ta, ca să-l asculte toată obștea fiilor lui Isra­el»” (Numerii 27, 15-20). Iosua și Caleb vor conduce poporul Israel în țara Canaan și vor cuceri o mare parte din teritoriul acesteia, fapte care vor fi consemnate în Cartea Iosua din Vechiul Testament. Atât de mult a bineplăcut Iosua lui Dumnezeu, încât una dintre cărțile Legii Vechi va primi numele său.

Ascultarea - calitate esențială a tânărului

În toate faptele consemnate despre Iosua, fiul lui Navi, anterioare numirii sale în fruntea poporului Israel, observăm un mare dar: ascultarea. Iosua nu iese niciodată din cuvântul lui Moise. Dimpotrivă, îl respectă ca pe un părinte, împli­nește întotdeauna ceea ce acesta îi solicită, fie că este vorba de a conduce un război, de a spiona ținu­turile adverse sau de a urca pe muntele Sinai pentru a-L întâlni pe Dumnezeu. Iosua se lasă modelat sufletește, își încredințează toată puterea și vigoarea tinereții în mâinile pricepute ale prorocului Moise și niciodată nu-și contrazice povățuitorul. De aceea, doar el și Caleb, un alt tânăr ascultător, vor ajunge la vârsta maturității spirituale și vor conduce împreună poporul Israel. Erau zeci de mii de tineri în popor la vremea respectivă, însă numai Iosua a bineplăcut lui Dumnezeu. De ce? Pentru că „tine­rețea este o trufie, rareori o valoare” (Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, vol. I, București, Ed. Litera Internațional, 2009, p. 23). Iar această trufie inutilă, pentru a fi învinsă, are nevoie de remediul ascultării. Deci, pentru ca tânărul necopt de astăzi să aibă cu adevărat succes, mâine trebuie să-și încre­din­țeze toată vigoarea sa unui om experimentat, priceput, capabil să-i dea acea formare spirituală de care are nevoie. Acest om poate fi duhovnicul, unul dintre părinți, un laic cunoscut la biserică și înzestrat spiritual - în orice caz, un om cu o vârstă deja înaintată, care a trecut prin viață și știe foarte bine care sunt pericolele la care tinerii trebuie să fie prevăzători. Însă, pentru a se întâmpla acest fapt, tânărul trebuie să înceapă să caute un astfel de om, să-și dorească să-l întâlnească și, atunci când împlinește acest deziderat, să se străduiască să-l asculte și să se sfătuiască împreună cu acesta în toate aspectele fundamentale ale vieții sale. A continua să faci lucrurile așa cum ți se pare corect după ce ai întâlnit un astfel de om înseamnă să-ți distrugi viitorul cu propriile tale mâini.

Răbdarea - calea spre desăvârșire

Ucenicia lui Iosua a fost una foarte îndelungată. În nici un moment, însă, el nu a dat dovadă de nerăbdare și nici nu s-a așteptat vreo clipă că va fi numit ca succesor al prorocului Moise. A fost răbdător, o calitate atât de rar întâlnită la tineri. Pentru a face o analogie, trebuie să spunem că oamenii maturi pricepuți sunt ca aurul, iar tinerii dispuși să-i urmeze sunt precum argintul. Încercările îi testează pe toți. Însă depinde de ascultarea și de răbdarea tânărului să se transforme argintul său în aur curat. Iar dacă este lipsit de aceste calități, toate celelalte daruri cu care este înzestrat se vor transforma în piedici, care-l vor împiedica să ajungă la desăvârșire, pentru că vor hrăni numai mândria lui, dar nu-l vor ajuta să atingă adevărata sa valoare.

Mitropolitul Antonie de Suroj ne-a oferit un exemplu foarte bun despre cum se realizează această desăvârșire continuă a tânărului și cum se atinge cu adevărat maturitatea: „Un poet francez a spus: un tânăr arde ca un foc, un bătrân luminează ca o lumină. Este necesar să putem să ardem cât arde focul; iar când a trecut vremea focu­lui - să putem fi lumină. Este nece­sar ca într-un moment al vieții să fii forța, iar în altul - liniștea. Fiecare dintre noi trebuie să cugete despre locul unde se află și dacă poate oare să săvârșească această trecere de la forță creatoare la lumină contemplativă. Adesea oamenii au mai multă nevoie de lumina noastră decât de activitatea noastră; o nevoie de lumină, de tăcere, de liniște, de acea înțelegere adâncă, nevorbită, pe care o poți oferi doar atunci când tu însuți te vei liniști lăuntric, nu prin stagnare, ci prin aprofundarea liniștii lăuntrice” (Mitrop. Antonie de Suroj, Bucuria pocă­inței, trad. de Mihai Costiș, Ed. Marineasa, Timișoara, 2005, p. 14).