Isihasmul, lumină din lumina Celui născut în Betleem

Isihasmul constituie împlinirea firii omenești prin unirea cu harul dumnezeiesc, văzut ca lumină, ceea ce constituie intenția Creatorului încă de la începutul facerii - ca omul să dobândească asemănarea cu Dumnezeu sau îndumnezeirea, ca urmare a Întrupării Fiului lui Dumnezeu, iar apoi a Jertfei și Înălțării Sale cu trupul înviat la ceruri. Isihasmul nu se rezumă numai la monahii despre care vorbea Sfântul Grigorie Palama, ci este o constantă în viaţa omului, încă de la creaţie.

Hristos Se arată pe Sine: „Eu sunt Lumina lumii”. Și dacă El, Cuvântul, S-a făcut trup, atunci și această revelație: Iisus - Lumina lumii, s-a concretizat în Schimbarea la Față pe Muntele Tabor, înaintea celor trei ucenici, Petru, Iacob și Ioan, când fața Lui a strălucit ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.

Vindecările săvârșite de Hristos au fost o actualizare a actului creației de la Facerea lumii, când Dumnezeu - Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt - l-a plămădit pe om din pământ și a suflat în fața lui suflare de viață. Mai târziu, la re-creație, Fiul lui Dumnezeu l-a făcut pe om împreună creator. Hristos Se prezintă pe Sine a fi Lumină a lumii înainte de vindecarea orbului din naștere, iar prin oferirea vederii luminii naturale, create, Se descoperă pe Sine ca Fiu al lui Dumnezeu, căci la întrebarea adresată orbului vindecat: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”, acesta întreabă la rândul său: „Dar cine este, Doamne, ca să cred în El?”. Iar Iisus a zis: „L-ai și văzut! Cel Care vorbește cu tine, Acela este”. Orbul vindecat a zis atunci: „Cred, Doamne. Și s-a închinat Lui”.

Isihasmul înainte de isihasm

Isihasmul (gr. Hesychia = tăcere, liniște și concentrare interioară) este o tradiție ascetică monahală, care își are temeiul în cuvintele Mântuitorului: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” și „Împă­răția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”, precum și îndemnurile Sf. Apostol Pavel: „Rugați-vă neîncetat” și „Stăruiți în rugăciune”. Scopul principal al rugăciunii este curățirea inimii, dar pentru ca mintea omului să nu fie în împrăștierea grijilor vieții, ci adunată, rugăciunea trebuie să fie scurtă: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul! Aceasta este rugăciunea lui Iisus ori rugăciunea minții sau a inimii. Prin practicarea rugăciunii neîncetate s-au născut în Biserică isihasmul, dorul de liniște și trezvie, sau starea de pace și bucurie duhovnicească în contrast cu lumea agitată.

Isihia creează o stare în care se practică virtuțile pocăinței, curăției inimii, trezviei - cu scopul schimbării minții (metanoia), al schimbării la față, al transfigurării (metamorphosis) și al îndumnezeirii (theosis). Astfel, omul poate ajunge să-L trăiască pe Hristos asemenea Sfântului Apostol Pavel: „De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”.

Născut în Ucraina, Sfântul Vasile de la Poiana Mărului (1692-1767) a trăit 20 de ani la Mănăstirea Dălhăuți în Vrancea, iar în anul 1733 a înființat Schitul din Poiana Mărului. Acesta a fost duhovnic nu doar al monahilor, ci și al mirenilor și afirma că rugăciunea minții poate fi practicată de orice om și e premisa de la care se pornește în viața duhovnicească: rugăciunea minții nu e rezervată doar unei elite duhovnicești, ci este recomandată și celor începători. Condiția este ca aceștia să o practice cu gândul la propria stare de păcătoșenie, cu căință, smerenie și nu dorind experiențe duhovnicești înalte, căci acestea sunt darul lui Dumnezeu. De aceea, Sfântul Grigorie Sinaitul (1255-1346), în jurul căruia s-au aflat și călugări români, atrage atenția în practicarea rugăciunii neîncetate, asupra nălucirilor și ispitelor care pot veni din afară: „Dacă, împlinindu-ți lucrul, vei vedea o lumină sau un foc din afară sau dinăuntru, sau vreun chip, zice-se al lui Hristos, sau al vreunui înger, sau al altcuiva, să nu le primești, ca să nu suferi vreo vătămare”.

Rugăciunea lui Iisus este o metodă de a contracara gândurile rele și patimile, iar aceasta este o datorie a tuturor celor care au primit harul Botezului, pentru a menține vie legătura permanentă cu Hristos. Când omul se roagă, Dumnezeu lucrează în inima lui, întrucât rugăciunea nu este numai lucrarea omului înaintea lui Dumnezeu, ci și lucrarea lui Dumnezeu în inima omului. Inclusiv Taina Sfintei Liturghii nu poate fi simțită profund decât numai în temeiul unei pregătiri lăuntrice, care se poate realiza prin rugăciunea lui Iisus. Pentru cei care au ajuns la stări duhov­nicești ­înalte, consecința practicării rugăciunii inimii și a trăirii în ­Hristos ar putea fi vederea luminii taborice, iar cei care se învrednicesc să vadă strălucirea dumnezeiască devin și ei părtași acestei lumini, asemenea lui Moise.

Deși părintele profesor Ion Bria afirma că întemeietorul propriu-zis al isihasmului este autorul scrierii Scara Raiului, adică Sfântul Ioan Scărarul (†649), totuși el amintește și de isihasmul practicat de Macarie Egipteanul în secolul al V-lea, dar și de cel practicat de Evagrie Ponticul (†399), în secolul al IV-lea. În perioada dintre secolele al IV-lea și al V-lea poate fi descoperit un isihasm înainte de isihasm și în viața Sfintei Maria Egipteanca, întrucât aceasta mărturisește că, în urma rugăciunilor - cu fața la pământ, ca urmare a pocăinței pentru păcate și a făgăduinței de îndreptare pe care a făcut-o lui Dumnezeu, în urma experienței cu Sfânta ­Cruce -, a văzut lumina dumnezeiască.

În primul secol creștin, Saul din Tarsul Ciliciei a obținut de la arhiereu scrisori, delegații către sinagogile din Damasc cu scopul identificării și prinderii creștinilor pentru a-i aduce la Ierusalim spre judecată și condamnare. Însă, pe când călătorea el și se apropia de Damasc, o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată, iar Hristos i S-a revelat și i-a vorbit. Acesta a fost momentul în care prigonitorului creștinilor i s-a schimbat mintea și odată cu ea întreaga viață, devenind prin revelație Apostolul Neamurilor. La scurt timp după Înălțarea Mântuitorului cu trupul Înviat la ceruri, Sfântul Arhidiacon Ștefan a fost ucis cu pietre. El a fost nu numai primul martir creștin, ci și un isihast, căci, înainte de a fi ucis, fiind plin de Duh Sfânt și privind la cer, a văzut lumina lui Dumnezeu și pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, Sfântul Grigorie Palama afirma că Fecioara Maria este prototipul vieții isihaste, căci a văzut lumina dumnezeirii în momentul Bunei Vestiri. Asemenea, s-a afirmat că Sfântul Ioan Botezătorul este prototipul vieții pustnicești.

Înaintea tuturor acestora, Moise a văzut pe Sinai slava dumnezeirii, iar după ce a coborât de pe munte fața lui iradia lumină, era strălucitoare, încât a fost nevoie să o acopere cu o pânză. Așa cum Moise s-a împărtășit de lumina dumnezeiască de la Izvorul ei, tot astfel și poporul s-a împărtășit de această lumină a dumnezeirii prin el. În fine, cu certitudine, Adam și Eva, înainte de căderea în păcat, au văzut slava dumnezeirii.

În urma acestei succinte cronologii în ordine inversă (după modelul genealogiei Mântuitorului din Evanghelia de la Luca), a isihasmului timpuriu - de la Sfântul Ioan Scărarul, secolul al VII-lea, până la protopărinții Adam și Eva - se poate desprinde o concluzie: potrivit mărturiilor Sfintei Scripturi, isihasmul constituie împlinirea firii omenești prin unirea cu harul dumnezeiesc, văzut ca lumină, ceea ce constituie intenția Creatorului încă de la începutul facerii, ca omul să dobândească asemănarea cu Dumnezeu sau îndumnezeirea, ca urmare a Întrupării Fiului lui Dumnezeu, a Jertfei și Înălțării Sale cu trupul înviat la ceruri.

Isihasmul în Țările Române

Părintele profesor Dumitru Stăniloae scria în Filocalia (vol. 8) despre existența în Țările Române a unei tradiții isihaste și filocalice neîntrerupte cel puțin din secolul al XIV-lea.

În urma înființării Țării Românești (1290) de Radu Negru Vodă și a afirmării independenței naționale de Basarab I (1330), pe aceste meleaguri a fost consolidat și creștinismul de rit răsăritean, ortodox, pentru că descinderea armatei maghiare la sud de Carpați avea ca țel nu doar supunerea Valahiei Mari Regatului Apostolic maghiar, ci și catolicizarea țării, după cum, de fapt, s-a procedat ulterior în Transilvania. Mai târziu, la inițiativa Domnitorului Nicolae Alexandru (1352-1364), fiul lui Basarab I, a fost înființată Mitropolia Țării Românești (1359) și a fost adus la Curtea de Argeș Mitropolitul Iachint de la Vicina, care era la rândul lui un isihast contemporan cu Sfântul Grigorie Palama.

Isihasmul a continuat și prin Cuviosul Nicodim de la Tismana (1372-1406), originar dintr-o familie de aromâni din jurul localității Prilep din Macedonia. După ce a fost la Muntele Athos, la Mănăstirea Hilandar, el a trecut din sudul Dunării în Țara Românească, unde găsind un loc mustind de Ortodoxie, „impregnat de schismă” (cum se exprima unul dintre papi), a ridicat mai multe mănăstiri - Vodița, pe locul unei mai vechi așezări mănăs­tirești, ca un centru de apărare ortodoxă la hotarele cu statul maghiar catolic, apoi Tismana, Topolnița, Coșuștea, Gura Motrului și Vișina în Oltenia și Pris­lopul în Țara Hațegului - și a ajuns sfetnicul devotat al Domnitorului Mircea cel Bătrân (1386-1418). Sfântul Nicodim de la Tismana este cel care a reorganizat viața monahală în Țara Românească.

În a doua jumătate a secolului al XIV-lea a avut loc cea de-a doua libertate românească, când e consemnată înființarea celui de-al doilea stat medieval românesc, Țara Moldovei (1365), ca urmare a descălecării lui Dragoș din Maramureș în Moldova și a lui Bogdan I, care în urma unei lupte împotriva oștilor regelui maghiar Ludovic I cel Mare (1342-1382), pe care le-a înfrânt, a asigurat independența statală și religioasă a Moldovei față de statul ungar. În timpul domniei lui Alexandru cel Bun a fost înființată Mitropolia Moldovei (1401), cu sediul la Suceava. Primul ierarh a fost Iosif Mușat, vărul domnitorului Petru Mușat.

Episcopul catolic Marcus Bandinus, venit într-o vizită în Moldova, pe la 1649, afirma că pădurile și prăpăstiile din preajma Mănăstirii Neamț foiau de mulțimea sihaștrilor, iar Dimitrie Cantemir (1673-1723), în Descrierea Moldovei, afirma că „munții sunt plini de călugări și pustnici care își jertfesc acolo în liniștea... lui Dumnezeu, viața smerită și singuratică”. Pentru toți aceștia tradusese în limba română Mitropolitul Varlaam al Moldovei Scara Sfântului Ioan Scărarul pe la 1602, înainte de a fi stareț la Mănăstirea Secu. De aceea, Cuviosul Paisie Velicicovschi, după ce a stat 17 ani la Athos, s-a întors în Moldova, în anul 1763, căci știa că aici înflorea monahismul și astfel veneau din Rusia mulți asceți care căutau „adăpost îndămănos” (favorabil) pentru viață pașnică și tăcută.

Prin existența Mănăstirii Râmeț (1215), anterioară lucrării Sfântului Ghelasie - Arhiepiscop în 1377, în timpul regelui Ludovic - și contemporan cu Sfântul Nicodim, avem mărturia unei vieți duhovnicești dinaintea secolului al XIV-lea și în Transilvania; iar prin Sfântul Daniil Sihastrul avem dovada vieții duhovnicești din Moldova, din a doua jumătate a secolului al XV-lea.

Forma de viețuire călugărească în mici schituri, potrivite practicării rugăciunii lui Iisus într-un cadru de liniște, era, până în secolul al XVIII-lea, extinsă și în Transilvania, mai ales în sudul ei și în părțile Bistriței, la poalele Carpaților, de unde se făcea ușor comunicarea cu schiturile din sudul și răsăritul Carpaților. Între Brașov și Sibiu existau în secolul al XVIII-lea vreo 120 de astfel de mici schituri. Acestea au fost cea mai mare piedică în calea răspândirii uniatismului în Transilvania, după anul 1700. Documentele austriece nu mai încetează să se plângă de acești călugări care treceau granița de la sudul și răsăritul Carpaților în Ardeal. De aceea, la ordinul Curții imperiale din Viena, generalul Bucov a ars schiturile de lemn și a dărâmat cu tunurile mănăstirile din Transilvania.

Așadar, isihasmul s-a răspândit în tot spațiul românesc, iar în Transilvania isihaștii și urmașii lor au devenit mărturisitori și martiri, căci după Taborul Munților Neamțului a urmat Golgota Munților Apuseni.