Isihasmul paisian în istoria Mănăstirii Neamț

Anul acesta se împlinesc 300 de ani de la naşterea Sfântului Paisie Velicicovschi, în 1722, la Poltava, Ucraina. A primit numele de botez Petru, apoi şi-a făcut studiile academice la Kiev, unde a studiat latina, greaca, polona, slava veche, rusa, sârba și româna. Sfântul Cuvios Paisie aparține unui secol de renaștere isihastă, când asceza carpatică este socotită mai vie chiar decât cea athonită, îngrădită de dominația otomană.

În secolul al XVIII-lea și asceza rusească era în scădere, sufocată de ­cârmuirea care interzicea pustnicia. În căutare de alt spațiu ascetic, pustnicii ruși ajung în Moldova, care devine pentru mulți o insulă salvatoare. Aici au venit să se desăvârșească starețul Vasile de la Poiana ­Mărului și monahul de mai târziu Paisie Velicicovschi. Dacă starețul Vasile va face la Poiana Mărului „al doilea Munte Sfânt”, devenind ca și starețul Gheorghe de la Cernica un vârf al isihasmului românesc, Paisie dă modelul sintezei perfecte dintre învățătură și exercițiul spiritual.

În autobiografia sa, apărută la Editura „Deisis” din Sibiu, el mărturisește că atunci când își propunea ceva, întărea prin făgăduință și respecta cu fermitate. În tinerețe și-a făgăduit să nu bea niciodată alcool și a respectat aceasta toată viața. Tot în tinerețe și-a propus să nu clevetească, să fie discret, să nu judece pe nimeni, să nu osândească: „Doamne, dacă voi învinui vreodată pe cineva, chiar dacă îl văd păcătuind cu ochii mei, să se deschidă pământul și să mă înghită!” și această făgăduință a respectat-o toată viața: „Și prin harul lui Hristos am ținut această făgăduință toată viața mea”.

Mai târziu, când conducea obștea de la Neamț, el nu „de­nunța” pe greșitor, ci îi dădea îndreptare individual, discret, demn, ca să încurajeze căința și ridicarea aceluia.

Când a venit în Moldova, ­Paisie avea 21 de ani. Ucenicia și-o face la Schitul Dălhăuți, unde își începuse activitatea în 1710 și Vasile de la Poiana Mărului. După trei ani, timp în care se ostenește la Dălhăuți și Trăisteni, lângă Râmnicu Sărat, ­Paisie pleacă într-o a doua ucenicie pentru patru ani pe Muntele ­Athos. Aici, negăsind un îndrumător care să-l conducă spre despătimire, își asumă o asceză ­solitară de anahoret. Asceza sa era dură: mânca o dată pe zi, foarte puțin, câțiva pesmeți, apă cu puțin oțet. Ținea post negru, bătea câteva sute de metanii pe zi, dormea foarte puțin, pe o scândură goală, dar avea o stare lăuntrică de veșnică mulțumire. Mulțumea mereu lui Hristos că l-a învrednicit să imite întru totul sărăcia Lui. Repeta neîncetat rugăciunea minții în inimă.

În căutarea despătimirii şi a rugăciunii neîncetate

Gândul care îl frământa cel mai mult era teama că nu se despătimește și că nu va găsi un duhovnic căruia să i se predea în ascultare. În timpul cât a stat la Athos a avut un program de studiu neîncetat, a studiat cărți de patristică, a tradus din gre­cește autorii Filocaliei. Modelul pe care a ales să-l urmeze monahul Paisie la Athos a fost cel al lui Grigorie Palama.

Crescut în mediile isihaste din Sfântul Munte Athos, ale secolului al XIV-lea, Sf. Grigorie ­Palama apără în scris ideea luminii divine, necreate, pe care credinciosul o poate contempla în liniște și izolare. A existat o „practică a liniștirii” mult înainte de secolul al XIV-lea. A existat experiența mistică a ana­hore­ților din pustia Egiptului și din cea sinaită. Sfântul Ioan Scărarul a practicat rugăciunea monologhică, mijloc al liniștirii. Ca o miș­care coerentă, de renaștere spirituală și teologică, isihasmul s-a structurat însă pe Athos.

În ciuda opoziției pe care a avut-o de înfruntat, palamismul va fi recunoscut ca ortodox, iar autorul ei va fi trecut în rândul sfinților. Isihasmul va reprezenta sursa de inspirație pentru cultura și arta din spațiul ortodox până la căderea Constantinopolului, când va fi redus la esența sa mistică. Isihasmul românesc este contemporan cu cel athonit și anterior altor zone din estul creștin. Când se desfășura disputa dintre Grigorie Palama și Varlaam din Calabria, românul Nicodim se afla la Athos și era în „oastea” isihaștilor. În spațiul românesc a existat o viață ascetică atestată din paleo-creș­tinism. S-a vorbit de un isihasm înainte de isihasm, de o tradiție mistică, de o activitate inițiatică cu procedee precise de contem­plație, datând din epoca dacilor. La 1364, când vine Nicodim în Țara Românească, aici existau monahi și anahoreți la Vodița, pe valea Tismanei și în Țara Hațegului; dar Nicodim aduce rânduiala severă a Athosului, metoda rugăciunii inimii și cunoașterea sa iluminatorie.

În Moldova, Daniil Sihastrul trăiește liniștea lăuntrică coborâtoare din Carpați. În secolele XV-XVIII, viața voievodală și cea de obște au ca trăsătură constantă evlavia. Preotul Gavriil, reluat din Nicolae Iorga, în ­„Istoria Bisericii Românești”, scria la adresa lui Neagoe Basarab că odată cu el „…se așază în scaunul Țării Românești un nou David pentru călugării de orice neam!”.

Acesta era spațiul atât de generos și profund ortodox în care se integra la jumătatea secolului al XVIII-lea călugărul slav Paisie Velicicovschi.

„Veacul de aur al Ortodoxiei româneşti”

Apariția unei personalități mistice, așa cum s-a dovedit a fi Paisie, a fost șansa ridicării ascetismului românesc pe o treaptă superioară, pe care Nichifor Crainic o numește veacul de aur: „Eu sunt sigur că dacă Mântuitorul Hristos nu ne-a pedepsit pentru prăbușirile morale și nevredniciile ce au urmat și dacă El a acoperit de slavă neamul nostru românesc, ridicându-i toate umi­lințele istorice, această bogată îndurare i-a fost cucerită de veacul transfigurat al paisianismului. E veacul de aur al Ortodoxiei româneşti”.

Există şi păreri care, fără să minimalizeze rolul personalităţii lui Paisie Velicicovschi, apreciază calitatea spaţiului ortodox românesc, ca factor favorizant. Părintele arhim. Petroniu, stareţul Schitului Românesc Prodromu, remarca: „În scrie că erau la noi 400 de mănăstiri şi schituri. Asta nu-i de ici-colo, atâţia călugări câţi erau în acele mănăstiri! Paisie s-a format în acel mediu! Monahismul nostru era pustnicesc”.

După ce tânărul Paisie a mers în pelerinaj la Schitul Cornu și apoi la Treisteni, a revenit pentru o perioadă scurtă de timp la Mănăstirea Neamț, „în Moldova, unde se simțea mai puternic influența Athosului. Aici, Platon pentru întâia oară asculta slujba bisericească săvârșită după tipicul Athosului, întâlnind monahi călători care vizitaseră Muntele Athonului și care povesteau multe despre el. Toate acestea atrăgeau cu o deosebită putere sufletul său spre Athos” (pr. Serghei Cetfericov, „Paisie, starețul Mănăstirii Neamțu din Moldova”, editura și tiparul sfintei Mănăstiri Neamț, 1943,
p. 116).

Nicolae Iorga spunea că monahismul românesc a fost o mie de ani sihăstresc, asemănător deci cu primii monahi, idioritmicii egipteni.

Paisie Velicicovschi a fost tuns în monahism la Athos, de către stareţul Vasile de la Poiana Mărului, în anul 1750. Cu această ocazie îi recomandă lui Paisie să renunţe la asceza anahoretică, să renunţe la singurătatea totală şi i-a reamintit virtutea „dreptei măsuri” promovată de Sfântul Ioan Casian. În felul acesta putea să evite extremele, excesele, pentru că rugăciunea în singurătatea totală te poate rătăci, iar cea în obşte poate tulbura trăirea isihastă. Calea împărătească ­este asceza în doi sau în trei.

După întâlnirea cu stareţul Vasile de la Poiana Mărului şi la îndemnul acestuia, Paisie ­părăseşte pustia şi intră în viaţa de obşte, organizând Schitul „Sfântul Ilie”, unde va rămâne până în anul 1763 şi se va nevoi împreună cu foarte mulţi ­monahi.

De la Athos la Neamţ

La Athos, monahul Paisie devine foarte cunoscut într-un moment când pe Sfântul Munte avea loc o bruscă înălţare a isihasmului. Această înălţare s-a datorat unor oameni remarcabili: Nicodim Aghioritul şi Macarie din Corint. Paisie a fost numit „omul din spatele Filocaliei”, ceea ce presupune participarea la susţinerea acestei antologii de scrieri din experienţa mistică a marilor asceţi, scrieri despre rugăciunea minţii, despre cum să ne purificăm, să ne iluminăm şi să ne desăvârşim.

Paisie, cât a stat la Athos, a selectat el însuşi scrieri filocalice, convins că pentru desăvârşire sunt necesare două lucruri: neîntrerupta meditaţie şi temeinica studiere a tradiţiei patristice.

Serafim Rose, în lucrarea „Omul din spatele Filocaliei”, arată că acei doi autori greci care au finalizat şi publicat Filocalia în 1782 la Veneţia - respectiv Macarie din Corint şi Nicodim Aghioritul - l-au vizitat şi consultat pe Paisie. De altfel, el va realiza, întors în Moldova, traducerea în slavonă şi în româneşte a acestei lucrări hotărâtoare pentru impulsionarea isihasmului.

În 1763, Paisie părăseşte ­Athosul şi vine la Mănăstirea Dragomirna, unde rămâne până în 1775, an în care Bucovina trece în jurisdicţie austriacă. Împreună cu o parte din obştea Mănăstirii Dragomirna, Paisie merge la Mănăstirea Secu şi apoi la Mănăstirea Neamţ, unde rămâne până la sfârşitul vieţii, în anul 1794.

La Dragomirna, Secu şi Neamţ, Paisie îndeamnă la rugăciunea minţii mase mari de oameni, aceasta fiind noutatea pe care o aduce paisianismul faţă de tipicul comun. Se ştie că rugăciunea minţii este un exerciţiu mistic şi că mistica este o treaptă supremă pe care nu o poate practica oricine. Paisie reuşea însă să insufle tuturor elanul de a o practica. Convingerea lui era că rugăciunea lui Iisus a fost primită firesc, în dar de la Dumnezeu de către foarte puţini, iar cei mai mulţi, cu foarte multă osteneală şi smerenie, reuşesc de asemenea să o dobândească.

La Mănăstirea Neamţ, obştea număra aproape o mie de călugări, iar aceştia respectau următorul tipic: mai întâi slujba la biserică, obligatorie pentru toţi; apoi studiul Sfintei Scripturi şi apoi al Filocaliei, ca la şcoală; şi în sfârşit rugăciunea minţii în inimă sau „oratio mentis”. Exerciţiul rugăciunii se făcea de către toată obştea, consecvent, cu supraveghere, apoi fiecare medita în chilia lui, căci „oratio” este o practică personală şi nu colectivă.

Stareţul Paisie va extrapola rugăciunea minţii în mediul laicilor, dar nu o face mecanic. El recomandă laicilor numai rugăciunea lucrătoare, adică numai faza întâi din „oratio” prin repetarea cuvintelor „Doamne, ­Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”. Rugăciunea lucrătoare era însoţită de asceza exterioară: plecarea genunchilor, metaniile, postul şi pelerinajul.

Isihia, înţeleasă ca tăcerea, liniştea sau pacea, paza sufletului şi rugăciunea, revine mereu în preocupările stareţului Paisie în relaţia cu ucenicii săi din mănăstire şi cu creştinii laici, învăţându-i că cine îşi stăpâneşte limba îşi păzeşte sufletul de întristare, pentru că de la limbă vin viaţa şi moartea.

Intensă activitate culturală

La Mănăstirea Neamţ, în calitate de stareţ, Paisie Velicicovschi a desfăşurat o intensă activitate culturală, încurajată de atmosfera cărturărească instituită aici de către predecesorii săi - stareţul Pahomie (1702-1706) şi stareţul Ioanichie (1746-1747).

Într-o perioadă în care oamenii de ştiinţă şi cei ai ascezei religioase se ţineau departe unii de alţii, uneori ignorându-se complet şi întreţinând ceea ce s-a numit „tragismul căilor paralele”, Paisie Velicicovschi reuşeşte o veritabilă sinteză între cerebral şi intuitiv, între cărturărie şi asceză, între viaţa de obşte şi practica isihastă. El însuşi a realizat cu personalitatea sa această sinteză între cult şi cultură, între asceza religioasă şi scrisul de cărţi. Paisie a făcut şi meditaţie, a scris şi cărţi, a studiat mereu ca un şcolar, a tradus şi completat texte. El avea multe daruri: darul rugăciunii, al călăuzirii altora şi al polarizării mulţimii în jurul lui.

În vremea cât a fost stareţ la Mănăstirea Neamţ, numărul manuscriselor ajunsese la aproximativ 300, din care 40 erau scrise de el însuşi. A trimis numeroşi călugări la Academia „Sfântul Sava” din Bucureşti pentru a învăţa limba greacă. În instituţia de învăţământ superior „Sfântul Sava” s-au format distinşi oameni de carte, munteni şi moldoveni.

Stareţul Paisie a organizat la Mănăstirea Neamţ o adevărată şcoală de traducători. Traducerile se făceau în limbile română şi slavă din autori de mare autoritate spirituală: Vasile cel ­Mare, Grigorie Palama, Ioan ­Damaschin, Grigorie Sinaitul, Isaac Sirul, Ioan Scărarul, ­Macarie Egipteanul, Marcu ­Ascetul, Simeon Noul Teolog etc.

Paisie realizează antologii pe tema rugăciunii lui Iisus şi pe diferite teme dogmatice. La rugămintea Mitropolitului Novgorodului şi Petersburgului, el va reuni texte slavone ale traducerilor din şcoala nemţeană, din autorii enumerați mai sus, şi le va expedia la Moscova. După o riguroasă verificare sub aspect filologic şi teologic de către profesori de la Academia din Kiev, va ieşi de sub tipar „Filocalia slavonă” în 1793 la tiparniţa sinodală din Moscova sub numele de „Dobrotoliubie”.

Făcător de minuni

Personalitate complexă, împodobită cu harul divin, Paisie de la Neamţ nu a fost lipsit de darul de a face minuni, numai că el considera secundar faptul că avea puterea miracolului: „Nu prin minuni se cunoaşte sfinţenia bărbaţilor cu adevărat sfinţi”. Dimpotrivă, el spunea că sfinţenia se dobândeşte şi dovedeşte prin credinţă, prin paza poruncilor, prin linişte lăuntrică, prin răbdare, prin bunătate şi prin înţelepciune.

Paisie avea darul citirii gândurilor oamenilor şi al înainte vederii. În timpul rugăciunii, faţa sa primea o lumină deosebită. Se ştie că la unii asceţi în momentul contemplării apare efectul de fosforescenţă a feţei.

De asemenea, a făcut multe vindecări şi chiar ştia dinainte ceasul morţii celor care veneau la el.

Stareţul Paisie avea multe feluri de a îndemna şi a pune accent pe conştiinţă. Viaţa monahală o numea „vieţuire îngerească” şi spunea că harul divin e în noi numai în măsura în care devenim conştienţi de el prin experienţă mistică lăuntrică. Altă dată îndemna: „Când stai să te rogi, fă-ţi inima altar şi mintea preot”. Ce era aceasta decât o experienţă mistică prin disciplinarea minţii, prin transformarea ei într-un slujitor al jertfei din altarul inimii iluminatorie!

Viaţa, activitatea, rugăciunea, rodul gândirii şi trăirii sale s-au transformat într-un model de urmat intrat în istoria mântuirii sub numele de paisianism. ­Nichifor Crainic aprecia că duhul paisian poate fi rezumat la două dimensiuni: studiul şi contemplaţia. Referindu-se la studiul practicat de Paisie, Nichifor Crainic îl vede ca o adâncă pregătire a intelectului pentru contemplaţie şi nu o simplă satisfacere a curiozităţii teologice. „Dacă ignorăm acest sâmbure de lumină al paisianismului, mişcarea isihastă paisiană nu va rămâne decât o valoare cultural-teologică într-un mod cu totul periferic”.

Într-adevăr, sâmburele de lumină al paisianismului a rodit atât în epocă, precum şi peste secole în cea mai frumoasă manifestare mistică şi culturală, numită „Rugul aprins” de la ­Mănăstirea Antim din Bucureşti.

Paisianismul se răspândeşte în întreaga Ortodoxie

În epocă, paisianismul s-a răspândit în toată Europa de ­Răsărit. Protoiereul Serghie ­Cetfericov în lucrarea „Paisie, stareţul Mănăstirii Neamţ din Moldova. Viaţa, învăţătura şi influenţa asupra Bisericii Ortodoxe”, apărută în 1933, ne spune că în peste 100 de mănăstiri principale din cuprinsul imperiului ţarist a fost adoptată metoda paisiană. După părerea lui Cetfericov, doi factori au contribuit la răspândirea isihasmului paisian în Rusia: primul - ucenicii slavi formaţi la Mănăstirea ­Neamţ şi traducerile slavone ale Sfântului Paisie şi ale ucenicilor lui, iar în al doilea rând, apostolatul epistolar desfăşurat de stareţul Paisie în întreaga Rusie de la poalele Carpaţilor.

Isihasmul paisian, reverberat pe întinse spaţii, a căpătat dimensiunile unei mişcări privite în plan spiritual ca o „renaştere creştină în secolul lui Voltaire”. Aprecierea aparţine lui Dan Zamfirescu în lucrarea „Paisianismul. Un curent românesc în istoria spiritualităţii europene”.

Paisie Velicicovschi a fost prin întreaga sa viaţă şi activitate o personalitate remarcabilă a secolului al XVIII-lea, dar mai ales a dat strălucire practicii isihasmului. În Carpaţi, în secolul al XVIII-lea se constituie o adevărată şcoală mistică. Prin stareţul Vasile de la Poiana Mărului, prin stareţul Paisie de la Mănăstirea Neamţ şi prin stareţul Gheorghe de la Mănăstirea Cernica, centrul de greutate al isihasmului ortodox se mută în Carpaţi. Mănăstirea Neamţ devine pentru Ortodoxia universală ceea ce a fost în secolul VII Sinaiul şi în secolul XIV Muntele Athos, devenind astfel un loc de pelerinaj pentru ruşii evlavioşi şi nu numai.

Despre smerenia Sfântului Paisie mărturiseşte Sfântul Grigorie Dascălul, Mitropolitul Ţării Româneşti şi ucenic al stareţului Paisie: „Pentru alegerea de stareţ, cuviosul prin viu glas pe nimenea nu a lăsat din sobor îndeosebite vremi… că fraţii sunt obişnuiţi a avea supunere şi ascultare către părinţii duhovnici ca dintru aceştia pe unul, spre care vor avea mai multă plecare, singuri vor pune…”.

Cuviosul Paisie Velicicovschi şi-a făcut ieşirea din scena terestră pentru a intra în cea celestă la fel de discret cum a trăit. El nu a dorit să numească urmaşi în scaunul de stareţ al Mănăstirii Neamţ, urmând două modele de comportament deja consacrate: modelul lui Avraam către fiul său, „Dumnezeu îşi va alege oaia spre jertfă”; şi modelul obştii potrivit căruia părinţii şi fraţii vor alege pe unul din părinţii duhovniceşti spre a le fi stareţ (Manuscris cota 154 din Biblioteca Mănăstirii Neamţ).