Lex orandi - lex credendi

Tradiţia bisericească este dinamică. Aceasta nu cuprinde doar texte legislative formate din paragrafe bine delimitate, ci şi multe obiceiuri transmise de-a lungul veacurilor prin tăcerea înaintaşilor. Nu doar Simbolul de Credinţă, ci şi rugăciunile Sfintelor Taine aparţin unei Tradiţii care nu întotdeauna a dăruit texte scrise şi norme explicative. Deseori, doar ochii sufleteşti au deosebit ce este bun de ce este rău, fără a avea argumente ştiinţifice la bază.

În partea a doua a tratatului său Despre Sfântul Duh, Sfântul Vasile cel Mare detaliază care sunt predecesorii şi obiceiurile nescrise ale Tradiţiei pe care îşi bazează argumentarea, oferind astfel una dintre primele apărări ale moştenirii patristice de până la el.

Critica inovaţiilor

Înainte de a preciza în amănunt sursele gândirii sale, Sfântul Vasile cel Mare a criticat foarte aspru manifestările inovative ale unor creştini care considerau că astfel îşi slujesc Biserica de care aparţineau. Astfel, ei afirmau că nu este corect să se spună Fiul este slăvit "cu" Tatăl, ci "prin" Tatăl încercând să excludă astfel din start posibilitatea ca Fiul să fie egal cu Tatăl. Sfântul Vasile, însă, este foarte categoric în privinţa acestui tip de inovaţii: "Pe când expresia "cu care" este proprie celor care aduc laudă, expresia "prin care" este proprie celor care mulţumesc. Este minciună acea afirmaţie că expresia "cu care" nu este folosită de cei cu bună credinţă, pentru că toţi aceia, de la sat sau de la oraş, care pentru statornicia moravurilor au preferat noutăţii mărturia antichităţii şi au păstrat nealterată Tradiţia Părinţilor se folosesc de această expresie. Însă aceştia, care s-au săturat de cele obişnuite, care se ridică împotriva celor vechi ca împotriva unor lucruri învechite, aceştia sunt cei care acceptă inovaţiile. (...) Poţi, aşadar, şi acum să vezi că mulţi dintre săteni încă şi acum folosesc expresia în sensul vechi, pe când la aceşti comedianţi, dibaci în luptele de cuvinte, vorbele poartă stigmatul noii înţelepciuni" (Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, în: col. PSB, vol. 12, trad. de pr. Constantin Corniţescu şi pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, 1988, p. 31). Sfântul Vasile cel Mare critică această manifestare inovativă care are pretenţia de a reprezenta adevăratul sens al Tradiţiei. Atâta vreme cât un lucru nu a apărut la Părinţii anteriori, nici în Sfânta Scriptură şi nici în obiceiurile transmise oral din generaţie în generaţie, este foarte periculos să fie adoptat cu singurul amendament că înlătură lucrurile considerate învechite.

Tradiţia scrisă şi orală

"Dintre dogmele păstrate în Biserică, pe unele le avem din învăţătura scrisă, iar pe altele le-am primit din Tradiţia Apostolilor. Ambele forme de transmitere au aceeaşi putere pentru credinţă. Şi oricine are o iniţiere cât de mică în chestiunile bisericeşti nu va ridica obiecţii împotriva acestor afirmaţii. Fiindcă, dacă am încerca să lăsăm la o parte obiceiurile care n-au temei scris, ca şi când nu ar avea mare însemnătate, am greşi, păgubind Evanghelia în cele esenţiale. De exemplu, ca să amintesc de primul şi cel mai obişnuit: ce temei scris au cei care speră în numele Domnului nostru Iisus Hristos să se însemneze cu semnul crucii? Din ce scriere am învăţat să ne întoarcem spre răsărit în timpul rugăciunii? Care dintre sfinţi ne-a lăsat în scris cuvintele epiclezei care se rostesc în timpul sfinţirii pâinii Sfintei Euharistii şi a potirului binecuvântării? Nu ne mulţumim cu acele cuvinte pe care le aminteşte Apostolul şi Evanghelia şi de aceea înainte şi după Euharistie zicem şi altele, pentru că ştim din învăţătura nescrisă că au mare putere în săvârşirea Tainei" (p.79). Remarcăm că Sfântul Vasile asigură egalitatea dintre Tradiţia orală şi cea scrisă, pentru că, în vremea respectivă, foarte puţine lucruri fuseseră notate în scris. Tradiţia orală era predominantă în primele secole creştine şi, pe baza acesteia au apărut comentarii şi interpretări diverse utilizate astăzi. Şi în privinţa dezvoltării Crezului s-a aplicat practic aceeaşi regulă. Faptul că avem puţine mărturisiri de credinţă notate în primele veacuri nu ne face să afirmăm că acestea nu existau. Ele existau, dar erau transmise oral tocmai pentru că nu toată lumea avea voie să cunoască lucrurile cuprinse în acestea. În virtutea acestei Tradiţii nescrise îşi clădeşte argumentarea Sfântul Vasile cel Mare, opinând că, de vreme ce există atâtea obiceiuri fără o acoperire scripturistică prea vastă, este o greşeală să se respingă terminologia pnevmatologică. Aceasta are o acoperire în Tradiţia nescrisă a Părinţilor. "Nu-mi va ajunge o zi ca să vorbesc despre învăţăturile nescrise ale Bisericii, dar le las pe celelalte. Prin urmare, când există atâtea învăţături nescrise, care au atâta însemnătate pentru credinţă, nu ne vor permite să folosim un cuvânt care ne-a venit de la Părinţi, pe care noi l-am găsit menţinându-se în virtutea unui obicei quasi-natural, în Bisericile care păstrează dreapta-credinţă, un cuvânt a cărui raţiune nu este mică şi nu puţin contribuie la întărirea credinţei?" (p. 81)

"Martorii" Sfântului Vasile cel Mare

Faptul că un anumit aspect inclus în mărturisirea de credinţă, aşa cum este consubstanţialitatea, nu are un corespondent scripturistic direct nu înseamnă că avem de-a face cu o inovaţie. Aceeaşi situaţie se păstrează şi în privinţa dogmei despre Duhul Sfânt. "În legătură cu afirmaţia că slăvirea celor două Persoane "împreună cu Duhul" este nescripturistică şi neatestată în operele Sfinţilor Părinţi, spunem aceasta: dacă nimic din cele ce nu au bază scripturistică nu este acceptat, atunci nici această părere să nu fie acceptată, iar dacă multe dintre obiceiuri au prins la noi, fără a avea temei în Scriptură, cu acestea să fie acceptat şi acest mod de a slăvi. De altfel, socotesc că faptul de a stărui cineva în tradiţiile nescrise este apostolic. "Vă laud - zice Apostolul - pentru că totdeauna vă aduceţi aminte de mine şi ţineţi tradiţiile aşa cum vi le-am predat" (I Cor. 11:2). Şi aceasta: "Ţineţi tradiţiile pe care le-aţi primit fie prin cuvânt, fie prin epistolă" (II Tes. 2:15). Una dintre aceste tradiţii este şi cea prezentă. Pe aceasta cei care au formulat-o la început au predat-o, iar cu timpul, folosirea ei s-a lăţit, şi ea s-a înrădăcinat în Biserici. Oare, dacă - întocmai ca la tribunal - din lipsă de dovezi scrise, v-am aduce o mulţime de martori, nu ne veţi da dreptate? Eu aşa socotesc, pentru că "orice cuvânt adeverit de doi sau trei martori este adevărat" (Deut. 19:15)" (p.84). Sfântul Vasile cel Mare vine cu o mulţime de nume patristice în susţinerea ideii formulate anterior. Începând cu Sfântul Clement Romanul, continuând cu Irineu al Lyonului, Dionisie al Alexandriei, Origen şi încheind cu Iuliu Africanul şi Grigorie Taumaturgul, sunt aduse suficiente mărturii din operele lor în favoarea dumnezeirii Duhului Sfânt. În încheiere, Sfântul Vasile cel Mare adaugă: "Deci, pentru ce sunt eu învinuit ca inovator de expresii noi, când autori şi apărători ai termenului sunt neamuri întregi, oraşe, un obicei foarte vechi şi bărbaţi - stâlpi ai Bisericii - care strălucesc prin puterea şi cunoaşterea pe care le-a hărăzit-o Duhul?" (p. 88). Cu o argumentaţie foarte bine închegată, Sfântul Vasile demonstrează astfel că nu este un inovator atunci când afirmă dumnezeirea Duhului Sfânt, chiar dacă aceasta nu este afirmată ca atare în cadrul primului Sinod Ecumenic. Mărturiile scripturistice şi patristice stau în sprijinul său. Este una dintre primele lucrări în care apar atât de multe citate patristice, inaugurându-se astfel o nouă etapă: afirmarea moştenirii Tradiţiei Părinţilor şi uzitarea acesteia împotriva manifestărilor eretice.

Sfântul Vasile cel Mare dovedeşte deosebirea dintre inovaţie şi creaţie teologică atunci când diferenţiază modificările liturgice şi dogmatice efectuate prin bunul plac de cele întemeiate pe Tradiţia scrisă şi orală a Bisericii. Totodată, el oferă numeroase exemple patristice în sprijinul afirmaţiilor sale devenind astfel unul dintre primii autori patristici care se foloseşte direct de anumite opere ale Părinţilor anteriori. Înainte de acest moment, citările de acest fel erau pur generale şi rareori făceau referire la un autor patristic concret. Astfel, pe baza Tradiţiei nescrise, venită ca o moştenire tăcută a Părinţilor anteriori, Sfântul Vasile demonstrează ca fiind validă considerarea Sfântului Duh drept egal în fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. În următoarele materiale vom observa şi contribuţia Sfântului Atanasie cel Mare legată de pnevmatologia ortodoxă şi cum a influenţat aceasta lucrările Sinodului II Ecumenic.