Luminător isihast, dascăl al iubirii fraterne şi al comuniunii

În anii ’80 ai secolului trecut, între manifestările teologice remarcabile, cu toate îngrădirile ideologice ale timpului, la Institutul Teologic Universitar din București rețineam ca studenți conferințele marilor personalități din lumea occidentală. Veneau invitați cu diferite prilejuri bisericești, iar de la Patriarhie erau însoțiți de un ierarh - atunci Episcopul-vicar patriarhal Antonie Ploieștea­nul - şi conferențiau în fața studenților, a profesorilor, dar mai ales a nemuritorilor din ceata aleșilor lui Dumnezeu ca să-L mărturisească într-o etapă a ateismului oficial ca dogmă în stat. Veneau părinții profesori Dumitru Stăniloae, Ioan G. Coman, Petre Rezuș, Nicolae Balca, Alexandru Elian, Iorgu Ivan ș.a.

Pentru noi, dubla binecuvântare de a-i asculta pe oaspeții teologi din lumea liberă, cât și pe „avvii”, asemenea înțelepților Patericului, a însemnat mult și ne-a încurajat și mai mult în demersul însușirii modului de a gândi, de a ne exprima și de a relaționa deschis în interior, deoarece bucuriile trăirii credinței împărtășite pe viu, de la suflet la suflet și de la inimă la inimă, ajută efectiv la însușirea metodelor sigure, clare și binefăcătoare mărturisirii credinței în lume.

De atunci rețin o exclamare aproape doxologică a unui mare teolog anglican, Canonicul M.D. Allchin, slujitor la capela reginei Angliei, care, fascinat de profunzimea Ortodoxiei din exprimările, trăirea și scrisul profund filocalic ale Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, ne-a spus cam așa: „Dumnezeu și avionul m-au adus din Anglia să-l cunosc, pe viu, pe un vorbitor permanent cu Dumnezeu, Părintele Dumitru Stăniloae!”

Mai târziu, în diferite ocazii, deodată cu parcurgerea etapelor școlirii teologice, generația mea a înțeles marea șansă de a crește și în cunoaștere, după râvnă și putere, dar mai ales în formarea duhovnicească autentică, așa cum au trăit Sfinții Părinți și așa cum și-au însoțit pedagogic, atent, blând și în stare de iubire paternă ucenicii. De la părinte la ucenic, treaptă cu treaptă, se ajunge pe cea mai sensibilă înălțime a cunoașterii de sine nu după acumulări și recompense omenești, ci după starea echilibrată, smerită și pașnică prin care se reașază și legăturile omenești, sociale și comunitare, după râvnă, lucrare, ascultare și asumare a crucii personale, cu permanentă atenție la iubirea Mântuitorului pentru viața noastră tihnită și liniștită.

Așa am crescut: generația fericită de a fi fost contemporani tineri ai sfinților printre noi, fără a realiza neapărat aceste daruri, care sunt ascunse în smerenia reală a trăitorilor retrași în lumină, pentru ca atunci când ni se sting propriile candele să avem unde alerga spre împăr­tășire de ajutor duhovnicesc.

Însă poate cel mai surprinzător dar pentru noi a fost apariția manualului de Dogmatică în trei volume, cu coperte ale seninului ceresc în confuzia întunericului ideologic. Dogmatica, de fapt un compendiu de învățătură ortodoxă pentru prima dată eliberată de tiparul raționalis­mului scolastic și așezată în duhul trăirii mistagogice și filocalice, din marea experiență a celui mai mare teolog al secolului al XX-lea, Părintele Dumitru Stăniloae, este, fără îndoială, pentru învățământul teologic în comunism, cea mai clară mărturie a misiunii Bisericii noastre prin marii Dascăli ai Ortodoxiei!

Cum să nu le consider „moaște” de luminare a minții, de pacificare a inimii și de bucurie a identificării izvorului Iubirii în Preasfânta Treime, în dialog veșnic cu omul de pe pământ prin Întruparea Fiului, spre a ne readuce pe noi pământenii în unire cu El și așa în comuniune ca fii ai Părintelui ceresc iubitor?!

Cum să nu le văd ca pe un adevărat izvor de cunoaștere misionară aceste trei „comori”, cărți pe care le-am primit, ca premiu, în anul IV, la Institutul Teologic Universitar, în cadrul unui concurs ad-hoc la care ne-a îmbiat părintele rector Dumitru Popescu, ucenic al Părintelui Stăniloae, și părintele duhovnic Ilie Moldovan, un sfânt și el?! Da, mai ales smeritul trăitor, așa cum scria Părintele Stăniloae când se dăruia și printr-un autograf!

Cum să nu sărut zi de zi mâna care a așternut, în fiecare cuvințel, propoziție și frază, iubirea întrupată, împărtășită și plină de harul dumnezeiesc și îndumnezeitor?!

Dar volumul IX al Filocaliei, adus la momentul călugăriei de nașul meu, arhim. Ioanichie Bălan, și oferit prin mâna ierarhului meu, dr. Antonie Plămădeală, ucenic al Părintelui Stăniloae, chiar în ziua ieșirii volumului din teascurile tiparului, în decembrie 1980, la pomenirea Sfântului Ignatie Teoforul?

Dar, mai cu seamă, cum aș putea să nu mărturisesc bucuria neștearsă din inimă la primirea din mâinile sfinte ale Părintelui Stăniloae, în 29 aprilie 1989, a celei mai mari cărți-eveniment, în sensul teologic și liturgic în contemporaneitate: „Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă” (Craiova, 1986). Era cu câteva luni înainte de prăbușirea ateismului! Așa ne învață Sfântul, să intrăm în duhul Liturghiei, spre a fi în Liturghie cu Hristos, cu sfinții toți, cu cerul și cu toți de pe pământ! Spune: „Am înfățișat creșterea în viața spirituală a creștinului privit ca persoană aparte. Dacă spiritualitatea înseamnă conținutul cre­dinței experiat în trăirea lui vie, Liturghia ortodoxă face aceasta într-un mod deosebit de accentuat, hrănind comuniunea spirituală între creștini cu conținutul negrăit de adânc și de bogat al credinței creștine. Acest urcuș n-ar putea avea loc dacă n-ar fi ajutat de un urcuș liturgic spre Dumnezeu, care se înfăptuiește împreună cu obștea celorlalți credincioși” (p. 5).

Am înțeles mai bine acum de ce ucenicul iubit și prețuit, pentru că și Dânsul și-a iubit mult dascălul, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel i-a sintetizat, i-a publicat și i-a dezvoltat opera în viul Bisericii Ortodoxe Române, ca nimeni altul! Dânsul a arătat concret, în lucrarea Bisericii, legătura firească dintre Dogmă și Liturghie - „Lex orandi, lex credendi”. În Sfântul Sinod, Preafericitul Patriarh, pe temeiul firesc al trăirii ortodoxe, a unit învățătura de credință cu viața liturgică prin transpunerea dogmei în viața liturgică. Așa se avansează în iubire și, de aici, în mărturisire filantropică.

Câtă bucurie poate să dea Dumnezeu unui ucenic să-l arate pe învățătorul său din Biserica luptătoare și mărturisitoare în cea biruitoare, a sfințeniei. Iată cum un profesor de teologie, mărturisitor spre inimi, la catedră, în viață, în tem­niță, în Academie și acum în racla pregătită tot de ucenic, de Preafericitul Părinte Daniel. Sfântul Mărturisitor Dumitru Stăniloae, prietenul isi­haștilor, al teologilor cerești și al monahilor, ca nimeni altul ne invită a primi, dăruindu-ne „pâinea” cea îndumnezeitoare și prin monumentala Filocalie în limba română, în 12 volume.

Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, rămâne ca Dascăl ceresc în Ostrovul cernican al isihasmului Țării Româ­nești, asemenea Sfântului Cuvios Gheorghe și, mai ales, Sfântului Ierarh Calinic.

Poate așa înțelegem mult mai bine legătura tainică, încă din viață, a Părintelui Sfânt Dumitru cu modelul de sfânt, pe care l-a ales, ca isihast, în Biserica noastră, Sfântul Calinic de la Cernica: „Sfântul Calinic, floarea cea mai aleasă a spiritualității cernicane, unește în profilul său duhovnicesc, în mod uimitor, rugăciunea și înfrânarea cea mai severă, pe de o parte, cu ascultarea cea mai deplină în obște și cu grija față de săraci, iar pe de altă parte, cu autoritatea de ctitor și ziditor de biserici. El cere în Povățuirile scrise, în primul rând, împlinirea poruncilor lui Dumnezeu și fapte de smerenie, de ascultare, dar mai spune și că rugăciunea lui Iisus să o avem neîncetat în gură, în minte și inimă”. Am putea spune că avem aici o „spiritualitate integrală” (Filocalia, vol. VIII, p. 583).

Iată cum Sfânt pe Sfânt se ridică la Lumina Preasfintei Treimi, iar pe noi, de pe pământ, ne ajută să le urmăm, prin credință, faptele iubirii milostive în urcușul spre comuniunea mântuitoare.