„Mamele noastre ne-au sădit în suflete credința”

Femeia creștină. Mama creștină. Soția creștină. Fiica creștină. Bunica creștină. Toate aceste ipostaze pot avea loc în viața unei femei apropiate de Biserică. Însă întrebarea esențială este următoarea: mai au femeile de astăzi curajul de a asuma în continuare această cruce a responsabilităților? Mai au puterea de a îndura, asemenea strămoașelor lor, toate vicisitudinile, neputințele, greutățile, încercările cu care se confruntă la locul de muncă, în familie, în propriul lor sine? În mod sigur o pot face dacă Hristos este prețuit în continuare de inimile lor, așa cum afirmă, de altfel, și Patriarhul Justinian Marina în scrierile sale.

Poate că niciodată această întrebare nu s-a ridicat cu mai multă stăruin­ță decât în zilele noastre, de vreme ce în România, începând cu anul 1990 și până în prezent, au avut loc peste 20 de milioane de avorturi. În toată istoria acestei țări nu au murit atâția oameni apărând pământul patriei lor câți au murit în ultimele trei decenii fiind respinși de poten­țialele lor mame. Nu poți întâmpina această statistică îngrozitoare fără a te întreba cu amărăciune de ce ajungem în situa­ția de a ne ucide pruncii, situație care ne plasează dincolo de orice vietate din lumea creată.

Lupoaicele își apără puii chiar și de partenerul cu care i-au procreat, căprioara se jertfește pentru puiul pe care l-a născut și se lasă ucisă numai pentru a-i proteja viața, până și furnicile acționează cu disperare pentru a proteja cuibul lor. Numai omul își ucide urmașii încă înainte ca aceștia să vadă lumina zilei. Și totuși, în mijlocul acestui întuneric al uciderii, al avorturilor efectuate pe bandă rulantă, strălucesc asemenea unor lumini puținele mame creștine care-și jertfesc viața proprie pentru ca fiii și fiicele lor să aibă o existență apropiată de Dumnezeu. În anul 1971, Patriarhul Justinian Marina nu ezita să afirme următoarele: „Nu doar în trecut vom găsi femei și mame creștine vrednice de amintit. Să ne gândim la vremea noastră, la mamele noastre, la femeile creștine de azi. Cine decât mama credincioasă, care este convinsă că copilul său este un dar al lui Dumnezeu, face prima sfânta cruce pe pieptul copilului său? Cine se roagă cu lacrimi la căpătâiul copilului când el este bolnav? Cine îl învață apoi să se închine, unindu-i cele trei degete de la mâna dreaptă? Cine îl învață să stea seara în fața icoanei, cu palmele împreunate și să-și facă rugăciunea? Cine-l învață să se închine înainte și după masă, când pleacă la școală sau la muncă? Cine îl ia pe copil întâi în brațe și apoi de mână și-l duce la biserică să-l împărtășească și să asculte sfintele slujbe? Cine vorbește prima copilului de Dumnezeu și cine îl învață să cunoască și să păzească rânduielile creștine păstrate de Biserică? Cine, decât femeia, mama creștină? Ne amintim toți cu duioșie de mamele noastre care ne-au sădit în suflete credința, dragostea față de Dumnezeu și de Biserica Sa, ca și toate sentimentele de omenie, de respect, de bunătate. Femeia creștină însă, nu numai ca mamă, ci și ca soție, face apostolat creștin în familia sa, căci ea stăruie ca în casa sa să domnească Dumnezeu, ca icoana și candela să nu lipsească, ca sfintele sărbători să fie respectate de către toți cei din casă” (†Justinian Marina, „Pastorală trimisă clerului și credincioșilor cu prilejul sfintelor sărbători ale Învierii Domnului din anul 1971”, în: Apostolatul social, vol. XI. În duhul înfrățirii și al dragostei. Pilde și îndemnuri pentru cler, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1973, pp. 26-27). Chiar dacă au ajuns să constituie din nefericire excep­ția mai degrabă decât regula în zilele noastre, femeile creștine nu sunt cu nimic mai prejos decât cele din vechime. Aceeași tărie de caracter, aceeași dârzenie de a-și asuma responsa­bilitățile familiei și carierei, aceeași putere de a înfrunta orice obstacol pentru a-i face pe cei din jur conștienți de menirea lor, aceeași iubire care nu încetează să se dăruiască pe sine indiferent de cât de puțin este răsplătită.

Egalitatea bărbatului și a femeii este dată de responsabilitate

S-a vorbit adesea despre faptul că bărbatul și femeia nu sunt chiar egali, că femeia ar fi inferioară și că nu trebuie să facă nimic altceva decât să asculte ceea ce i se spune și să fie mamă. Atât. Din păcate, această opinie nu este în acord cu Sfânta Scriptură și cu scrierile patristice. Egalitatea bărbatului și a femeii este evidențiată cu claritate de Sfântul Apostol Pavel, de Sfântul Ioan Gură de Aur sau de Sfântul Vasile cel Mare, iar această egalitate nu este dată numai de actul creator al lui Dumnezeu, ci și de responsabilitatea pe care fiecare o are de îndeplinit în viața sa pe acest pământ. Vrednicul de pomenire Patriarh Justinian Marina spunea următoarele: „Femeia creștină, pentru toată jertfa de care ea este în stare, pentru sufletul său sensibil și plin de simțăminte înalte, pentru rostul cel mare pe care îl are în viața lumii, a fost răsplătită de Mântuitorul Hristos cu ridicarea ei din starea de robie și de înjosire în care se găsea până la venirea Domnului Hristos. Ea nu poate și nu trebuie să uite acest lucru: Hristos a făcut-o egală cu bărbatul. Dacă în trecutul Bisericii noastre femeia creștină s-a dovedit a fi cu adevărat, prin viața ei, pildă vie de trăire a adevărurilor creștine, ea trebuie și astăzi să fie în casa sa un puternic exemplu de trăire creștină. Ea, care răspunde cea dintâi de creșterea copiilor săi și, de asemenea, suferă cea dintâi din cauza necazurilor lor, – ea este datoare să insufle de la început în sufletele acestora dragostea de Dumnezeu și de oameni, de țară și de neam, de muncă și de cinste, de pace și de omenie. […] Și femeia creștină poate, prin munca sa modestă și împlinită cu dragoste și răbdare, să facă acest lucru atât de mare.

«Dumnezeu Și-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le rușineze pe cele tari» (1 Corinteni 1, 27), ne spune Sfântul Apostol Pavel” († Justinian Marina, „Pastorală trimisă clerului și credincioșilor cu prilejul sfintelor sărbători ale Învierii Domnului din anul 1971”, în: Apostolatul social, vol. XI, p. 28). În decursul istoriei creștine, regăsim și unele exemple triste de „misoginism” din partea unor așa-ziși creștini care nu au înțeles niciodată sacrificiul mamelor, soțiilor sau fiicelor lor. Acest fapt nu a împiedicat însă femeile creștine să-și aducă roadele lor duhovnicești bogate și confirmarea o avem în prezența lor covârșitoare în biserici, mănăstiri, paraclise, unde se roagă neîncetat, asemenea Maicii Domnului, pentru mântuirea întregii lumi. În ce măsură pot bărbații să se proclame superiori femeilor sau chiar egali, de vreme ce ei nu petrec nici măcar pe sfert din timpul acestora la slujbele bisericești, nu fac nici un fel de fapte bune, nu se îngrijesc de copiii și părinții pe care îi au? Nu faptul că te-ai născut bărbat îți asigură superioritatea, ci dragostea, jertfelnicia, tăria duhovnicească, iar toate acestea, în zilele noastre cel puțin, femeile le-au dobândit într-o măsură mult mai mare.