Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Mănăstirea Polovragi, locul unde rugăciunea mângâie cerul

Mănăstirea Polovragi, locul unde rugăciunea mângâie cerul

Galerie foto (11) Galerie foto (11) An omagial
Un articol de: Mariana Borloveanu - 24 Mar, 2022

Lumea monastică a Gorjului se conturează pe un temei ancestral îngemănat între rugăciune și artă. Urmând drumul ce leagă Horezu de Târgu Jiu, inevitabil ajungi în vatra de har și lumină a Mănăstirii Polovragi. Aceste meleaguri de un pitoresc aparte au menirea de a ne întoarce la tradiții, la simplitatea autentic românească a unor locuri fascinante. Înainte de intrarea în Cheile Oltețului, acolo unde se despart Munții Parângului de Munții Căpățânii, este un loc al deplinei regăsiri, un loc de adâncă trăire spirituală și nemărginită pace a sufletului.

Vatra brâncovenească de la Polovragi sprijină cerul pe cele două culmi ale munților, între care dăinuie un nesecat șuvoi de lumină ce curge de veacuri peste biserica mare a mănăstirii, iar bisericuța-bolniță, străjuită de o mare de verdeață, întregește frumusețea locului. O adevărată tindă a Raiului, în care rugăciunea rodește neîncetat.

Rugăciune dăltuită în osatura unei vechi mănăstiri

Lăcașul monahal de la Polovragi păstrează cu sfințenie comori spirituale şi frumuseţi netrecătoare ale istoriei acestui neam. Dar până să descifrezi aceste comori simți cum lumina învăluită în har coboară dintre stâncile minuțios sculptate de timp.

Ajungând în fața porții masive din lemn, nu ai cum să treci fără să-ți răsfeți privirea cu o astfel de frumusețe autentic oltenească, marcată de un creștinesc îndemn de bun venit: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”. Tot întru numele Domnului ne-am închinat la troița din stânga porții, înălțată în memoria eroilor și martirilor acestei țări, după care am pășit pe aleea pietruită și străjuită de brazi ce duce în incinta mănăstirii. Aerul proaspăt, cu iz de Olteț, te primenește întru prospețime și dulce binecuvântare a munților, motiv pentru care fascinația acestui loc este întregită de un decor mirific, nebănuit de primitor și tăcut. Fiecare pas înseamnă o contopire cu duhul locului și o apropiere de un loc de rugăciune a cărui lumină te învață să trăiești intens și tainic. Pășind încet, într-o continuă contemplare, ai senzația că aleea nu are sfârșit și că lăcașul monahal spre care te îndrepți se află la capătul celui mai îndepărtat loc de pe pământ. Gândind că aici au viețuit o vreme călugări, găsesc răspuns la toate întrebările care se leagă de străș­nicia cu care a fost dăltuit fiecare colțișor. Din anul 1968, când printr-o hotărâre a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Polovragi a devenit mănăstire de maici, duritatea vieții monastice avea să capete o turnură aparte. Cu toate acestea, principiul de viață al viețuitoarelor de aici a avut același traiect ferm al călugăriei: „Roagă-te și muncește!” Măicu­țele care se nevoiesc astăzi în mănăstirea de lângă Olteț nu fac decât să înveșmânteze osatura unui fascinant așezământ monahal pe straș­nic temei de spiritualitate și frumos.

Patina timpului amplifică amprenta stilului brâncovenesc

În curtea interioară a mănăstirii se intră printr-o poartă masivă, străjuită de o clopotniță la fel de masivă, ridicată în vremea Sfântului Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu. Biserica Mănăstirii Polovragi este zidită în stil bizantin, iar pridvorul, susținut pe opt coloane de piatră, este foarte generos, purtând amprenta aceluiași stil brâncovenesc.

Odată cu intrarea în biserica mănăstirii, încărcătura sufletească se amplifică, rămânând ancorat între frumusețea slujbelor și fascinația veșmântului pictural. Atât frescele din interior, cât și cele exterioare sunt foarte valoroase deopotrivă ca execuție tehnică și în plan iconografic. Particularitatea picturală a bisericii mănăstirii constă în frumu­sețea și unicitatea celor două scene situate de o parte și de alta a intrării în pridvor, reprezentări picturale unice la noi în țară, ale mănăstirilor românești închinate Sfântului Munte. Tot aici, deasupra ușii de la intrare, este zugrăvită icoana cu hramul bisericii mănăstirii: „Adormirea Maicii Domnului”. Zidurile chiliilor și ale celorlalte încăperi, care înconjoară biserica cea mare a mănăstirii, sunt o adevărată fortăreață. Maica stareţă Spiridona, care a fost ani și ani ghidul acestei sfinte mănăstiri, știe taina fiecărui colțișor: „Din mila lui Dumnezeu se mai păstrează încă partea de chilii cu stilul arhitectonic din timpul lui Constantin Brâncoveanu. Pelerinii care după sfintele slujbe sunt curioși de tainele acestui așezământ mă roagă de multe ori să le dezvălui din cele știute și neștiute ale locului și o fac cu mare drag, chiar și acum, de când sunt stareță. Foarte mulți dintre aceia care vizitează corpul de chilii rămân impresionați de faptul că patina timpului nu a șters din trăinicia zidirii, pentru că tavanul este din grinzi și grinzile au rămas chiar așa, nefinisate, cioplite din bardă”.

Bolniţa cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”

La ieșirea din iarnă, Mănăstirea Polovragi este la răspântii de nestatornicii ale vremii, de aceea am surprins o mulțime de nuanțe cromatice printre nori trecători și un cer nefiresc de albastru. La un moment dat nu mai înțelegeam contrastele, motiv pentru care am mai intrat într-un lăcaș de închinare, la fel de bătrân, frumos și statornic, asemenea celorlalte.

Bisericuța cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” a fost bolnița Mănăstirii Polovragi în timpul Episcopului Clement al Râmnicului. Împodobită cu pictură de către zugravii Gheorghe și Ion în anul 1738, bisericuța a fost restaurată în 2008. Cu sute de ani în urmă, aici erau îngrijiți bolnavii care proveneau din familii nevoiașe și călugării bătrâni și bolnavi. Privită din lateral, biserica are forma unei corăbii și nu are pridvor, iar în interior, catapeteasma este din piatră și cărămidă, spre deosebire de cea din biserica mare, care este din lemn de tei. Flancată de brazi, bisericuța-bolniță veghează pacea și liniștea celor care își dorm somnul de veci în cimitirul din imediata apropiere a acesteia.

Fiecare clipă este o rugăciune a rugăciunii

Am poposit apoi împreună cu maica stareță Spiridona în chiliile din pridvor, acolo unde veneam adesea cu vrednicul de pomenire Mitropolit Nestor și scriam în „sala ierarhilor”. Povesteam și scriam... ce vremuri!

Astăzi, în obștea de la Polovragi mai sunt 28 de măicuțe și părintele ieromonah Lazăr, duhovnicul mănăstirii. Este o obște frumoasă și statornică, dar și ascultările sunt multe, motiv pentru care întotdeauna mai este loc pentru alte și alte surori care și-ar dori să se împlinească în Hristos aici la Polovragi. Vremurile evoluează, iar vie­țuirea monastică a căpătat și aici valențe noi. Chiar dacă sunt multe ascultări, toate măicuțele participă la slujbe, iar maica sta­reță a mai schimbat în bine câte ceva din rânduiala mănăstirii. Acum slujbele de seară sunt permanente și râvna duhovnicească parcă este mai mare. Pentru a întregi paleta liturgică a zilei, am rămas și eu la Priveghere. În liniș­tea aceea desăvârșită, fiecare crâm­­pei liturgic este o mângâiere și fiecare clipă este o rugăciune a rugăciunii.

Cu maica Spiridona, stareța Mănăstirii Polovragi, aș fi rămas la nesfârșit. Este o minune de om, pe care te poți baza în orice împrejurare și știe atât de multe despre istoricul acestei sfinte mănăstiri, încât atunci când o auzi povestind ai în față o adevărată enciclopedie. N-am întrecut cu nimic măsura vorbelor mele, acesta este sentimentul pe care eu îl trăiesc ori de câte ori ajung la Polovragi.

Și tot ridicându-mi ochii spre cer, am ajuns din nou cu privirea pe cele două vârfuri de munte care, ca doi uriași ce stau la sfat, dăinuie acolo de veacuri. De-acolo de sus, lumina îți poleiește privirea, lăsându-se pătrunsă de duhul locului, de pacea adâncă a mănăstirii ce dăinuie de veacuri în Raiul de lângă Olteț.