„Mijloacele medicinei, binecuvântări de la Dumnezeu”

Despre medicina bizantină s-au spus puţine lucruri bune până în prezent. În general, aceasta a fost considerată drept o simplă "plagiere" a celei antice, fără a aduce vreo îmbunătăţire celei din urmă. Rolul Bisericii în dezvoltarea medicinei bizantine nu este nici măcar amintit, ca să nu mai vorbim de vreo descriere amănunţită.

Este meritul a doi cercetători, unul britanic, iar celălalt american, de a fi pus în evidenţă aceste aspecte, şi anume John Scarborough şi Stanley Harakas.

Cum era de fapt medicina în Bizanţ?

John Scarborough afirmă următoarele: "Sursele literare (...) susţin ipoteza tipică a existenţei unei priceperi medicale sofisticate, care acţiona pe scara largă a claselor sociale bizantine. Medicina era practicată de profesionişti pricepuţi, care dispuneau de multe studii de teorie medicală (...). Sursele medicale dezvăluie de asemenea o activitate viguroasă şi constantă. Tradiţiile vechi şi observaţiile noi erau refăcute, recombinate şi reorganizate în acord cu nevoile societăţii bizantine aflate tot timpul în schimbare" (John Scarborough (ed.), "Symposium on Byzantine Medicine, Dumbarton Oaks Papers 38", Dumbarton Oaks Research Library and Collection, Washington D.C., p. X-XI). Aşadar, contrar opiniei generale că medicina bizantină nu a reprezentat nimic altceva decât o copiere ad litteram a tratamentelor unor medici clasici precum Hipocrate sau Galen, cercetătorul britanic John Scarborough se declară în favoarea originalităţii şi creativităţii acesteia. Ne putem întreba dacă acest lucru are vreo relevanţă şi pentru aspectul religios al problemei. Consider că are o relevanţă foarte mare din două puncte de vedere. În primul rând, dovedeşte că Biserica Ortodoxă nu s-a opus niciodată progresului medical ca atare, atât timp cât acesta nu reprezenta un atentat la adresa integrităţii trupeşti a bolnavului. În al doilea rând, progresul medicinei bizantine demonstrează şi că Biserica Ortodoxă era pregătită să ofere cele mai bune tratamente medicale credincioşilor săi, deoarece, aşa cum am evidenţiat în materialul anterior, ea era cea care se ocupa de finanţarea spitalelor bizantine clasice. Nu ne întâlnim nicidecum în Bizanţ cu laitmotivul unor cercetători cum că medicina reprezenta doar o copiere a celei clasice, o poziţie rezumată simplu de Scarborough: "Printre istoricii medicinei, opinia comună era aceea că medicina bizantină era una plafonată, reprezentând un simplu plagiat al contribuţiei medicilor importanţi ai Antichităţii clasice şi care aştepta într-o atmosferă de plictiseală sobră Renaşterea italiană. (...) O opinie tipică în această privinţă este cea a lui Majno: "(...) După Galen, istoria şmedicineiţ rămâne la acelaşi nivel pentru următorul mileniu"" (John Scarborough (ed.), "Symposium on Byzantine Medicine...", p. IX). Dacă lucrul acesta ar fi fost adevărat, atunci am fi putut spune şi că Biserica a avut o influenţă în această direcţie interzicând medicilor să aplice alte tratamente în afara celor clasice. Nimic mai neadevărat. Biserica a încurajat medicii să îşi facă treaba cât mai bine şi să dezvolte noi metode de tratare a bolilor. Grija Bisericii Ortodoxe faţă de trupul uman trebuie să fie evidenţiată mai mult în prezent pentru a se risipi ideea eronată atât de întâlnită în sistemul platonic, în cele gnostice sau maniheice, cum că trupul uman nu reprezintă decât o formă a materiei universale care este în esenţă rea şi de care trebuie să ne lepădăm. Pentru Biserica Ortodoxă, trupul uman a reprezentat întotdeauna o creaţie pe care Dumnezeu a făcut-o, precum spunea părintele Stăniloae, "din cea mai fină ţărână". Trupul uman nu a fost niciodată neglijat sau considerat drept un element inferior al naturii umane în Ortodoxie.

Supraestimări inutile

Comentând asupra pasajelor citate anterior, cercetătorul american Stanley Harakas atrage atenţia asupra faptului că meritele incontestabile ale medicinei bizantine nu trebuie totuşi exagerate. El spune: "Nimic din contribuţia medicală răsăriteană sau apuseană de dinainte de secolul al XIX-lea nu se poate compara cu dezvoltarea ştiinţei şi medicinei din perioada modernă. Trebuie să fim atenţi să nu supraestimăm reuşitele medicinei bizantine de vreme ce se încearcă acum o corectare în această privinţă" (Stanley Harakas, "Health and Medicine in the Eastern Orthodox Tradition", The Crossroad Publishing Company, New York, 1990, p. 72). Este clar că progresul medicinei din ultimele două veacuri depăşeşte orice imaginaţie a Antichităţii târzii şi a Evului Mediu, însă, totodată, trebuie să remarcăm progresul medicinei bizantine care s-a dovedit singura capabilă să dezvolte şi să mărească moştenirea medicinei antice. Pe de altă parte, trebuie să vedem contextul dificil în care acestea au fost realizate: epidemii teribile, războaie de lungă durată, o speranţă de viaţă care nu depăşea media de 35-40 de ani etc. Dacă am translata aceste condiţii în zilele noastre, ne-am da seama cât de dificil trebuie să fie să faci performanţă medicală într-un asemenea mediu. Este adevărat că Europa a avut două războaie de lungă durată în secolul al XX-lea, că boli necruţătoare aşa cum este SIDA sau gripa spaniolă au curmat vieţile a sute de mii de oameni, dar, cu toate acestea, nivelul de trai, speranţa de viaţă şi perioadele de progres economic şi social şi-au pus de asemenea amprenta asupra rezultatelor finale. Ceea ce au reuşit să obţină medicii bizantini în condiţiile în care trăiau nu trebuie considerat doar prin prisma rezultatelor finale. Aici nu există termen de comparaţie între Evul Mediu şi perioada modernă, dar, în ceea ce priveşte râvna şi dorinţa de a-i vindeca pe ceilalţi, medicii bizantini nu au fost cu nimic inferiori celor din prezent, ba chiar ar putea să le servească drept model.

Medicina ca dar de la Dumnezeu

Stanley Harakas citează la un moment dat un fragment dintr-o scriere a lui Darrel W. Amundsen în care cel din urmă spunea: "Medicina şi mijloacele medicilor sunt binecuvântări de la Dumnezeu. Un creştin nu greşeşte atunci când le utilizează, dar greşeşte dacă îşi pune întreaga credinţă în ele, deoarece atunci când acestea dau roade, ele o fac doar datorită lui Dumnezeu, Cel care poate să ne vindece şi fără a le utiliza. Aşadar, a apela la doctori fără a-ţi pune credinţa prima dată în Dumnezeu este un act atât nesăbuit, cât şi păcătos. Pe de altă parte, respingerea integrală a medicinei şi a instrumentelor ei de vindecare nu numai că nu este încurajată, ci este totodată criticată de Biserică" (Darrel W. Amundsen, "Medicine and Faith in the Early Christianity", în: "Bulletin of the History of Medicine", LVI (1982), p. 341). Aceasta este mărturisirea de credinţă a fiecărui medic: nu eu vindec, oricât de priceput aş fi în ceea ce fac, ci doar Dumnezeu. Un medic care îşi pune credinţa doar în propriile forţe va vindeca poate trupurile bolnavilor săi, dar le va lăsa sufletele în paragină. Or, fiecare creştin poartă o responsabilitate pentru sufletele semenilor săi...