Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Nepătimirea sau „apatheia” în viziunea Sfântului Simeon Noul Teolog

Nepătimirea sau „apatheia” în viziunea Sfântului Simeon Noul Teolog

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Pr. Dr. Florin Ionică - 23 Sep, 2022

Eu socotesc că nepătimirea nu constă numai în abți­nerea de la satisfacerea patimilor, precum și în îndepărtarea de acestea, ci, mai mult, în lepădarea minții noastre de închipuirile acestora în așa fel încât atunci când vrem să urcăm deasupra cerurilor, dincolo de toate lucrurile văzute și simțite, ca și când simțurile noastre ar fi fost închise, iar mintea noastră ar pătrunde în lumea cea mai presus de simțire, înălțând cu ea simțurile prin propria sa putere, precum un vultur își înalță aripile sale (Sfântul Simeon Noul Teolog, Capitolul 3, în Scrieri III, p. 33).

Între stările duhovnicești despre care Sfântul Simeon vorbește adesea și pe care le consideră ca aparținând unui foarte înalt grad de desăvâr­șire, un loc important îl deține apatheia, termen de origine stoică, dar care a dobândit un sens cu totul pozitiv la scriitori creștini care îl folosesc încă din Antichitatea creștină (Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Clement Alexandrinul, Evagrie Ponticul, Sfântul Maxim Mărturisitorul etc.) și care poate fi tradus prin nepătimire sau eliberarea de patimi. La stoici aceasta vrea să însemne mai degrabă liniștire. Sfântul Simeon a primit toată această moș­tenire patristică, dar ca întotdeauna, i-a imprimat propria pecete. Pentru Sfântul Simeon apatheia o înțelege ca o eliberare lăuntrică de imagi­nație și ca pe o contemplare mai presus de simțire. Sfântul Simeon insistă asupra acestei laturi pozitive a nepătimirii: ea nu este numai o lepădare, ci și o înălțare, este acea stare de curăție a inimii care ne desparte de toate lucrurile pământești și ne face să trăim în raiul contemplării: Acea inimă este socotită curată și este cu adevărat curată, în care nu se găsește nici o închipuire și nici un gând pământesc. Ea este atât de dăruită și de unită cu Dumnezeu, încât nu mai are nici o amintire nici de necazurile vieții, nici de bucuriile ei; ea trăiește în contemplare ca în al treilea cer, este răpită până în rai și primește arvuna bunătăților făgăduite sfinților, ea este încă de aici, de pe pământ chiar, martor al bunătăților veșnice, pe măsura posibilităților firii umane. Acestea sunt însușirile adevărate și dovada sigură a unei inimi curate, după care cineva își cunoaște gradul curăției sale și se vede pe sine însuși ca într-o oglindă (Sfântul Simeon Noul Teolog, Capitolul 3, p. 35).

Există chiar și acum creștini care au dobândit o astfel de treaptă de curăție a inimii, iar lipsa de expe­riență nu le îngăduie celor mai mulți să înțeleagă natura nepătimirii și să accepte posibilitatea acesteia. Sfântul Simeon examinează această problemă detaliat în ale sale Cuvântări etice. El spune: Cel ce îndrăznește să vorbească despre nepătimire trebuie să aibă ochii inimii, astfel încât să aibă simțurile sale eliberate de orice dorință rea și de orice cuget pătimaș, pentru ca o tulburare de acest gen a minții să nu îi răpească puterea de a privi cu destulă claritate la sublimitatea și la profunzimea acestei curății, să o descrie limpede și să înțeleagă corect măreția și numărul lucrărilor sale și a darurilor harului ei (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântări etice 4, pp. 3-9). Ca urmare, Sfântul Simeon deosebește două feluri de persoane care vorbesc despre nepătimire. Mai întâi cei nepătimitori înșiși: aceștia sunt cei ce au cu adevărat nepătimirea, care fac dovada că o iubesc și că sunt iubiți de aceasta cu ardoare; și vorbind despre aceasta fără să se plictisească de ea, datorită acesteia, ei devin și mai nepătimitori, înflăcărându-se de dorul ei (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântări etice 4, pp. 18-21). De cealaltă parte sunt cei care nu au experiență, care sunt încă robii patimilor și care se întemeiază numai pe o știință falsă. Nu numai că aceștia nu se luminează când vorbesc despre nepătimire, dar își pierd liniștea gândurilor pe care cred că au avut-o cândva... aceasta li se întâmplă deoarece nu au dobândit nici cea mai mică experiență a modului în care mintea o simte și o contemplă și nici a puterii sale deplin lucrătoare; ei îi apreciază însușirile doar prin presupunere și prin diferite și multiple jocuri ale minții, plăcându-le să vorbească despre acestea într-un sens sau altul, potrivit științei false care îi zăpăcește (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântări etice 4, pp. 28-38).

Nepătimirea este superioară sfințeniei sau mai degrabă este o treaptă superioară a sfințeniei și ea însăși are trepte diferite. Sfântul Simeon în opera sa enumeră virtu­țile care decurg din nepătimire, făcând distincție între virtuțile lăuntrice și exprimarea lor în afară, prețuind totdeauna mai mult ceea ce este lăuntric, ca fiind izvorul celor din afară: Una este smerenia în cuvinte, altceva este smerita cugetare, una este smerenia, altceva este floarea smereniei, una este rodul și frumusețea rodului și dulceața lui, altceva sunt energiile care decurg din acestea (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântări etice 4, pp. 85-88). Cei ce au ajuns pe treptele superioare ale nepătimirii primesc de la Dumnezeu, în viziunea simeoniană, daruri negrăite. Nepătimirea, înțe­leasă ca virtute a îngerilor, este asociată cu lumina și cu iubirea. Cea de a șasea Cuvântare etică este în mare parte consacrată temei nepătimirii. Subiectul este tratat într-o manieră polemică. Nu avem aici o descriere a stării duhovnicești a apathiei sau a căilor care duc la aceasta, ci mai degrabă o polemică îndreptată împotriva celor care nea­gă posibilitatea de a ajunge la ea și de a stărui în ea. Argumentația lor poate fi redusă la aceste cuvinte care le sunt atribuite de Sfântul Simeon: Că Dumnezeu este nepătimitor... aceasta o știm și nu în privința lui Dumnezeu avem noi îndoieli, ci numai în ceea ce îl privește pe om (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântări etice 6, pp. 196-198).

În ciuda necesității ascezei, nepătimirea rămâne un har dăruit de Dumnezeu prin lepădarea de lume și de voia proprie, precum și o viață extrem de aspră. Sufletul trebuie să urmeze poruncile lui Dumnezeu. Aceasta este o urmare a lui Dumnezeu care duce, trecând prin nereușite și regăsiri dramatice, la nepătimirea care ne unește cu Dumnezeu și ne îndumnezeiește. Pentru un nepătimitor, neputința de a fi biruit de ispite nu este decât o urmare a unirii sale cu Dumnezeu. În ciuda unor aparente exagerări și formulări rigide, învățătura despre nepătimire constituie o parte integrantă a acelei învățături duhov­nicești a Sfântului Simeon despre viața veșnică ce începe încă de aici, de pe pământ. Meritul incontestabil al Sfântului Simeon este acela de a fi arătat însușirile pozitive ale nepătimirii: fără voie urcam la înăl­țimea nepătimirii și de bunăvoie mă coboram din ea pentru ca să nu întrec măsura firii omenești și să am siguranța smereniei. Știu multe din cele necunoscute majorității oamenilor și sunt mai necultivat decât toți oamenii. Mă bucur că Hristos, în Care am crezut mi-a dăruit Împărăția cerurilor veșnică și neclintită și ca un nevrednic de cele de acolo plâng necontenit și nu încetez plângând. Îmi deschid gura și nu îndrăznesc să cer iertarea celor făcute de mine, dar îndrăznesc din iubire, mai presus de alții, ca să vorbesc nebunește - sunt ascultat. Mi se pare că am ajuns la înălțimea cea mai înaltă a celor bune și sunt ținut zăcând și în adâncul păcatelor mele cufundat în deznădejde, iar când ajung mai prejos decât toți, atunci mă înalț mai presus pe ceruri și prin iubire iarăși mă unesc cu Hristos Dumnezeul nostru, de Care nădăjduiesc, lipsit fiind de povara acestui trup pământesc, să fiu încă și mai aproape și nu numai aceasta, ci să fiu inițiat în chip foarte limpede în veșnica bucurie și veselie a iubirii de acolo (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 17, în Scrieri II, p. 196).