„Noima” suferinței omenești

Fiind teologul ortodox contemporan care s-a aplecat cel mai mult asupra prezentării temei suferinței umane, Jean-Claude Larchet (n. 1949) aprofundează în volumele publicate sensurile durerii, suferinței și bolii, descriind nuanțele ei pozitive și duhovnicești. Cuvintele sale, izvorâte din bogatele învățături ale Sfinților Părinți, constituie pentru creștinul contemporan un izvor de mângâiere și o sursă de alinare, într-o lume care încearcă să evite orice formă de durere și să caute exclusiv plăcerea lumească și trupească.

Oricât de bine i-ar fi mers anterior și oricât de frumoasă și ușoară i-ar fi fost viața, atunci când este confruntat cu suferința grea și îndelungată, omul are ocazia să se oprească din alergarea sa înspre plăcere și, gustând din amarul durerii, să mediteze asupra ei și asupra lui, asupra mijloacelor de ușurare și de eliberare din ea. Iar în acest mod, suferința devine un extraordinar prilej de adâncă meditație asupra lumii și a propriei vieți, asupra sensului și a traiectoriei acesteia: de afundare în păcate sau de ridicare, prin pocăință și nevoință, spre fericirea deplină, din Împărăția ce va să vină.

Astfel, suferința îi prilejuiește celui încercat interogații existen­țiale. Citând apoftegma Sfântului Serafim de Sarov: „Prin boală, omul își revine în sine”, Jean-Claude Larchet arată că „întrucât zdruncină ființa, boala pune adesea în cauză falsele echilibre anterioare și-l face pe om să se întrebe asupra fundamentelor existenței sale. Ea slăbește multe din legăturile pătimașe cu lumea aceasta, dezvăluind de­șertăciunea ei, și conduce la depășirea limitelor ei”.

Suferința - formă a Proniei și a atotînțelepciunii dumnezeiești

Explorând și mai adânc gândirea Sfinților Părinți, autorul francez arată că suferința este o ocazie de experimentare a iubirii și milostivirii divine, o formă nu de certare, cât de cercetare din partea Părintelui ceresc. În boala și în slăbiciunile noastre, ca altădată Sfântului Apostol Pavel, ni se descoperă purtarea de grijă a Tatălui ceresc, Care vrea ca „toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Tim. 2, 4).

Dincolo de a fi pedepse pentru păcatele noastre și cu atât mai puțin pentru păcatul proto­părinților noștri, ele sunt o dovadă a Proniei divine, căci, subliniază gânditorul francez, „în orice boală, Dumnezeu îi vorbește omului despre mântuirea sa și-Și arată voia de a-l ajuta s-o dobândească”. În suferință se manifestă astfel o pedagogie divină, căci „în boală, sub­liniază Avva Varsanufie și Avva Ioan din Gaza, se manifestă pedagogia dumnezeiască”.

Suferințele și bolile sunt, totodată, o dovadă a atotînțelepciunii lui Dumnezeu și a iubirii Sale față de fiecare dintre noi, întrucât ele ne oferă ocazia de a ne întoarce de la păcat și a ne îndrepta spre virtute și spre mântuire. „Dumnezeu știe mai bine decât noi cele de care avem nevoie. El dă fiecăruia ceea ce-i este cel mai de folos din punct de vedere duhovnicesc. El vindecă și mântuiește pe fiecare pe căile cele mai potrivite perso­nalității sale, stării sale, situației sale particulare. Dacă El folosește adesea pentru această lucrare boala, face aceasta deoarece ea este, prin natura ei, un mijloc deosebit de puternic de a-l trezi pe omul al cărui duh este adormit de păcat, făcându-l să simtă, prin boala din trupul său, care îi atinge sufletul, fără care s-ar fi arătat mai puțin sensibil”.

În orice boală, Dumnezeu ne vorbește despre mântuirea noastră și-și exprimă voința de a ne ajuta s-o realizăm.

Suferința - cale de progres duhovnicesc

Atunci când meditează profund asupra suferințelor sale, trupești sau lăuntrice, omul are prilejul de a descoperi în acestea căi și mijloace de progres duhovnicesc și de îmbogățire morală, căci „boala și suferințele care o însoțesc adeseori fac parte din multele necazuri pe care omul trebuie să le trăiască și prin care trebuie să treacă pentru a intra în împărăția lui Dumnezeu (Fapte 14, 22); ele constituie în parte crucea pe care el trebuie s-o ia și s-o ducă pentru a fi vrednic de Hristos, pentru a-L urma în calea mântuirii pe care El a deschis-o (cf. Mt 10, 38; 16, 24. Mc 8, 34; Lc 9.23, 14, 27), pentru a trăi și a-și însuși deplin harul primit de la El prin botez, pentru a se identifica efectiv cu El, pentru a pătimi și a muri împreună cu El, spre a învia și a viețui împreună cu El (2 Cor. 4, 10-12)”. Omul duhovnicesc cunoaște și înțelege alter­nanța dintre bucurii și pătimiri și înțelege că, pentru a ajunge la Învierea cu Hristos, trebuie să treacă prin Cruce și Răstignire.

Pentru cel duhovnicesc, observă teologul francez, „boala trupului devine, prin Pronia dumnezeiască, un remediu pentru tămăduirea sufletului”. Ea are, astfel, un rol curățitor, asemenea „unui medicament, cu gust rău și neplăcut, dar care ne este de folos”. Suferința îl purifică de păcate și îl mântuiește pe cel care o primește cu demnitate și răbdare, căci „primind-o fără cârtire, omul scapă mai întâi de patimile pe care le iscă fuga de durere; apoi, lipsindu-l de bucurii, îl ferește de patimile prin care-și împlinește pofta de plăceri”.

Harul curățirii de păcate

Profund cunoscător al gândirii patristice, înzestrat cu un discernământ moral accentuat și o intuiție duhovnicească fină, izvorâtă din trăire și simțire, teologul francez nuanțează adânc și ziditor, arătând că „nu sufe­rința în sine curățește de păcat, ci harul lui Dumnezeu, care-l trezește la pocăință pe cel aflat în cuptorul suferinței. Iar acest har e semn al iubirii Sale. Astfel, Sfântul Marcu Ascetul spune că «în durerile fără de voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocăință pe cel ce le rabdă»”.

În același duh patristic, autorul arată că suferința este un bun prilej de mântuire, nu însă și cauză sau pricină, întrucât „nu suferința în sine curățește de păcat, ci harul milostivirii lui Dumnezeu, prin Care-Și arată iubirea, mișcându-l spre căință pe cel prins în vâltoarea suferinței. Suferința îndurată creștinește nu doar îl izbăvește pe om de vechile sale patimi, ci îl și ferește de altele noi; că, primind-o, nu va cădea în patimile la care duce fuga de durere; apoi, tăindu-i avântul spre desfătări, îl scapă și de patimile prin care-și împlinește pofta de plăcere”. Iar concluzia autorului, în duhul Sfinților Părinți pe care îi cercetează și urmează, este aceea că „îndurată duhov­nicește, suferința fără voie se face virtute de bunăvoie”.

Suferința este o realitate de netăgăduit, dar care trebuie înfruntată duhovnicește și „până când boala, suferința și moartea vor fi definitiv desființate în Împărăția ce va să vie, va trebui ca oamenii să le îndure în continuare. Dar, prin harul lucrării mântuitoare a lui Iisus, ele au căpătat deja pentru om un alt sens: suferința a devenit armă împotriva păcatului, iar moartea, pieire a stricăciunii și nimicire a morții. Ele, care mai înainte erau roade și unelte ale păcatului și pedepse ale firii, trăite și privite în lumina lui Hristos, se preschimbă în chip minunat în cale de mântuire și scară către viața cea fericită și desfătările cele dumnezeiești”.