O sublimă lecție de viață într-un spital al Bisericii

A te lupta cu boala echivalează uneori cu a te pierde pentru a te găsi. Când suferi sau ești complet devastat emoțional, puterea de care dai dovadă, fie și numai pentru că ai ales să te mai zbați încă un pas, să mai trăiești încă o zi, să mai crezi în ceva, impune un respect amuțitor. Boala, cum o definea până și scepticul Cioran, este un „acces involuntar al absolutului”. De pe muchia acestui ultim pas spre veșnicie, pacienții Centrului de Îngrijiri Paliative „Sfântul Nectarie” Cluj-Napoca, al Bisericii Ortodoxe Române, ne predau nouă o sublimă lecție despre cum să trăim.

Nu există om care atunci când suferă să nu-și pună întrebări cu privire la atitudinea lui Dumnezeu în faţa angoasei şi tribulaţiilor sale. Mai devreme sau mai târziu, el va înțelege însă că Dumnezeu nu l-a părăsit, ci că Se află coborât chiar în suferinţa lui, făcându-l părtaș la comuniunea cu El. Astfel, în mod paradoxal, suferinţa devine mântuitoare, izbăvitoare și aducătoare de lumină şi de bucurie sufletului omului bolnav. Poate părea greu de înţeles acest adevăr contradictoriu. O zi petrecută alături de cei aflați în suferință în Centrul de Îngrijiri Paliative „Sfântul Nectarie” din Cluj-Napoca, al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, te va convinge însă că în fiecare dintre ei arde un dram de liniște și de speranță.

Problemele îngrijirilor paliative

Ideea înființării Centrului de Îngrijiri Paliative „Sfântul Nectarie” din Cluj-Napoca aparține în totalitate Preasfințitului Părinte Vasile Someșeanul, care a cunoscut asemenea instituții în Germania. În anul 2009 a fost pusă piatra de temelie, iar în mai 2013 a fost primit aici primul pacient. 

Îngrijirile paliative sunt o specialitate medicală aproape exotică în peisajul sanitar românesc, insuficient explorată, deși situația o reclamă acut. Îngrijirile paliative se ocupă de pacienți cu boli cronice progresive, în special boli incurabile în stadii avansate, adesea terminale, cum este cancerul, dar nu numai. Inițial, centrul a avut 10 saloane cu 20 de locuri, adică două paturi în fiecare salon.

Numeroasele solicitări au determinat mărirea capacității unității medicale la 30 și apoi la 40 de paturi. Centrul funcționează cu 50 de angajați (medici cu normă întreagă, asistenți, infirmieri, farmacist, asistent social, psiholog, personal administrativ), un număr mare, dar impus de faptul că pacienții au un grad foarte crescut de dependență. Cei mai mulți sunt țintuiți la pat, imobilizați, cu nevoi foarte multe. „Chiar dacă nu sunt minuni cu acești pacienți, încercăm să le facem zilele suportabile. Simptomatologia în stadiile avansate de cancer, în special, cum este cazul celor internați la noi, este foarte agresivă, foarte versatilă, încât a îngriji la domiciliu un astfel de bolnav este imposibil pentru familie. Serviciile de urgență, din nefericire, nu reușesc să răspundă prompt la asemenea solicitări, pentru că fondurile insuficiente determină o prioritizare a cazurilor. Problema sistemului sanitar, care consideră că îngrijirile paliative sunt scumpe, este că nimeni nu se gândește cât costă lipsa lor, care înseamnă: suprasolicitarea serviciilor de urgență cu eficiență minimă, pentru că în aceste cazuri nu prea au ce să facă; aglomerarea altor secții paliative, cum sunt spitalele de oncologie, unde familiile insistă ca pacientul să fie ținut acolo, deși metodele curative sunt epuizate; apariția unui număr mare de concedii medicale luate haotic; renunțarea la locul de muncă pentru că trebuie să stea cineva acasă lângă pacient 24 de ore din 24; vânzarea uneori a imobilului de locuit pentru a obține banii necesari îngrijirii bolnavului etc. Astfel, lipsa îngrijirilor paliative costă mult mai mult decât cheltuielile care presupun existența lor”, ne mărturisește părintele Bogdan Chiorean, managerul centrului. 

Servicii integral gratuite

Centrul are o listă de așteptare impresionantă, în permanență cu peste 100 de pacienți. „Am încercat diverse criterii pentru a rezolva situația. Cei din Occident, de pildă, fac o anchetă socio-medicală care prioritizează cazurile care ajung în spitale, în funcție de intensitatea durerii. Dar aceasta nu este o metodă onestă, pentru că durerea este un simptom, iar simp­tomul este o chestiune subiectivă. Nu știi omul care rabdă mai mult și pe care îl doare mai tare. Cum poți să evaluezi obiectiv un simptom care este subiectiv? Noi am găsit formula listei de așteptare, dar nici aceasta nu este cea mai echitabilă, pentru că poate cel venit al doilea are mai mare nevoie de îngrijire. Avem însă o aplecare deosebită spre cazurile sociale, adică pacienți care chiar nu au pe nimeni și nici posibilități să fie îngrijiți la domiciliu. În cei peste șapte ani de funcționare, am avut peste 4.000 de pacienți, din peste 35 de județe, tratați în condiții hoteliere și de resursă umană similare cu cele din orice spital din Occident. Iar serviciile noastre sunt sută la sută gratuite, în toată complexitatea lor. Inclusiv medicamentele, produsele de igienă și hrana. Vă dau un exemplu: numai într-o lună avem nevoie de cel puțin 2.000 de scutece pentru adulți! Am avut două momente în care am făcut calcule și m-am speriat când am văzut că suntem în cădere liberă. Eram ca Apostolul Petru chemat de Mântuitorul la El pe mare. Când Acesta i-a zis «Vino!», Petru s-a dus la El sfidând legile gravitației. În momentul în care s-a uitat în jos și a făcut calcule, a început să se scufunde! În momentul acela mi-am propus, chiar dacă pare o chestiune de imaturitate managerială sau financiară, să nu mai fac calcule niciodată, pentru că numai Dumnezeu susține centrul acesta. Și o spun în modul cel mai asumat, în sensul că pentru a funcționa o lună avem nevoie de aproximativ 60.000 de euro!”, ne mai mărturisește părintele Bogdan Chiorean. 

Parte din fondurile necesare vin prin Casa de Asigurări de Sănătate, dacă pacienții sunt asigurați. Dar sunt și persoane neasigurate, cărora Biserica le plătește asigurarea pentru a putea beneficia de servicii. O altă parte vine de la unele firme, care din impozitul pe profit fac donații pentru centru, dar acestea sunt puține și întâmplătoare, pe care nu prea poți să te bazezi. „În 2015, am avut o ispită omenească de a pune o coplată. I-am mărturisit lucrul acesta Preasfințitului Părinte Vasile, care mi-a spus categoric că nu este de acord cu ideea mea. M-a întrebat dacă eu vreau să fac totul sau să-L las și pe Dumnezeu să facă ceva. Nu am mai spus nimic, dar de atunci au trecut șapte ani, acum avem 40 de locuri, cheltuieli foarte mari și Dumnezeu nu ne lasă. Cu atât mai mult cu cât încercăm să obținem fonduri și de la Primărie, să facem diverse proiecte pe finanțări nerambursabile, să strângem fonduri și din cota de impozit de 3%, pentru că suntem serviciu social acreditat, încercăm din fiecare loc să punem bănuții deoparte, astfel încât pacienții să aibă servicii sută la sută gratuite”, ne spune părintele Chiorean. 

Normalitatea omului bolnav

Pacienții care ajung în acest centru sunt epuizați nu numai fizic sau psihic, ci și financiar. Ei au trecut prin tot felul de metode curative care au presupus foarte multe costuri, vizite, internări repetate. Când ajung aici, nu-și mai permit cheltuieli suplimentare. De aceea, l-am întrebat pe părintele Chiorean ce ai putea să-i spui unui asemenea bolnav. „De foarte multe ori avem acest complex că trebuie să le spunem ceva. Mi-am dat însă seama că nu este nevoie să le spunem nimic. Trebuie doar să fim disponibili. Iar eu, ca preot, trebuie să fiu lângă el, pentru că este nevoie să-l țin de mână și să cred că Dumnezeu îi va da gândul cel mai bun, fără ca eu să-mi pregătesc nu știu ce discurs. Aici am învățat că pacienții trebuie priviți ca niște oameni normali. Nu vulnerabili. Aceasta este marea greșeală pe care o facem când vizităm un bolnav. Aveam o vecină în copilărie care se vizita foarte des cu mama mea. La un moment dat, am văzut că mama nu o mai vizita. Și atunci am întrebat-o dacă s-a întâmplat ceva între ele. Și mama mi-a spus că vecina este bolnavă și că nu știe ce să-i spună. Nu trebuie să-i spunem nimic bolnavului. Trebuie doar să-l vedem ca pe un om normal. Să nu-l îngropăm înainte de a muri. De multe ori, aparținătorii vorbesc despre pacienți ca și cum nu ar mai fi, dar ei sunt încă în viață”, ne povestește părintele, care este de părere că e foarte dificil să reconceptualizăm ideea de medicină. „Aici, oamenii nu se vindecă de boala lor. Aici li se ușurează suferința. Medicina trebuie să și îngrijească, nu numai să vindece. Dacă nu înțelegem medicina și astfel, vom vedea pe fiecare pacient ca pe un eșec. Și sunt situații cu șapte-opt-zece decese într-o zi!”, ne mai spune părintele Chiorean.

Lecții de credință

Am vizitat câțiva pacienți (Ioan Saroș, din Cluj-Napoca, 35 de ani, a treia oară internat în centru; Ioan Popa, din Huedin, 64 de ani, internat de numai câteva zile, foarte mulțumiți de serviciile oferite și de faptul că Biserica se implică în asemenea situații) și am rămas impresionați cu câtă demnitate își duc greutatea bolii. 

„Dacă i-ați vedea cu câtă naturalețe vorbesc despre momentul plecării dintre noi, vă veți da seama că românul are un mod anume de a vorbi despre moarte: o ia în râs! Noi, cei sănătoși, «îmbibați» de toate cele în lumea ofertelor, a promoțiilor și tumultului prezentului, vedem moartea ca pe cel mai mare necaz. Puterea pe care le-o dă Dumnezeu însă acestor oameni este impresionantă. Până la urmă, aceasta este normalitatea, și cred că ea este foarte aproape de starea originară a omului. Am fost extraordinar de impresionat de felul cum uneori are loc un fel de convertire a inimii. Am avut o pacientă reformată, care fiind întrebată dacă a văzut minuni aici, a răspuns că da, cea mai mare minune a Sfântului Nectarie era aceea că ea, reformată, era îngrijită într-un centru al Bisericii Ortodoxe. Am mai avut un pacient care mi-a spus că în viață nu prea a avut treabă cu Biserica, dar că vrea să se spovedească și să se împărtășească pentru că astăzi o să se ducă. După ce l-am spovedit și împărtășit, a mai trăit doar trei-patru ore... Sunt lucruri peste puterea noastră de a înțelege. Sunt sigur că Dumnezeu este foarte, foarte bun cu ei, în ciuda bolii pe care o au. Sunt oameni care privesc și înțeleg boala ca pe o cercetare a lui Dumnezeu. Încep să o privească așa cum o priveau Sfinții Părinți. Pare incredibil să poți să-ți asumi boala în felul acesta! Am mai învățat de la pacienții noștri să consider boala ca pe un eveniment firesc în viață, deși nu e în firea omului treaba asta. Pentru noi, ortodocșii, suferința poate fi mântuitoare în măsura în care omul și-o poate asuma ca fiind mântuitoare. Altminteri, ea poate fi destabilizatoare. Te poate duce la fel și fel de gânduri și de fapte. Oamenii din centrul nostru ne învață să trăim. Noi nu știm să trăim! Noi nu știm că nu avem probleme. Trăim într-o înșelare continuă considerând că lipsa de timp e o problemă, că mâncarea e o problemă, că factura e prea mare. Noi nu ne dăm seama că suntem niște binecuvântați de Dumnezeu și că trebuie să-I mulțumim că putem respira singuri, că putem merge la baie singuri. Pacienții aceștia dobândesc toate aceste ­profunzimi. Ei ne mai învață să ne ierarhizăm prioritățile în viață; să vedem fiecare dimineață, fiecare ninsoare, fiecare ploaie cât sunt de frumoase. Când am mulțumit noi ultima oară lui Dumnezeu că putem vedea ploaia?”, se întreabă retoric părintele Bogdan Chiorean.

A învăța să trăiești de la un om aflat în pragul absolutului înseamnă viață. Viață dincolo de viață. Iar pacienții din Centrul de Îngrijri Paliative „Sfântul Nectarie” din Cluj-Napoca sunt poate cei mai luminați dascăli ai veșniciei. Ei au înțeles înaintea noastră că Dumnezeu nu i-a părăsit, ci că Se află coborât chiar în suferinţa lor, făcându-i părtași la comuniunea cu El.