O sută de ani de la recunoaşterea Patriarhiei Române de către Patriarhia Ecumenică

Astăzi se împlinesc 100 de ani de când Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a emis tomosul (30 iulie 1925) prin care recunoştea înfiinţarea Patriarhiei Române. Aceasta a fost următoarea etapă după ce statul român a ratificat prin lege înfiinţarea Patriarhiei Române, ca urmare a hotărârii Sfântului Sinod din 4 februarie 1925. Pentru Biserica Ortodoxă Română era important ca ridicarea sa la rang de Patriarhie să fie recunoscută de Bisericile Ortodoxe Autocefale şi, în primul rând, de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol. 

De aceea, „conform prevederilor canonice, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a trimis la 12 martie 1925 o scrisoare irenică adresată Patriarhiei Ecumenice și celorlalte Biserici Ortodoxe Autocefale, prin care anunța ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, prezentând argumentele istorice și canonice care au motivat această decizie” (Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, Centenarul Patriarhiei Române - timp de recunoştinţă adusă lui Dumnezeu şi binefăcătorilor, prilej solemn de cinstire a sfinţilor recent canonizaţi, cuvânt rostit în Catedrala Patriarhală din Bucureşti, marţi, 4 februarie 2025, la aniversarea Centenarului Patriarhiei Române).

Scrisoarea este semnată de „(S.S.) Miron, Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Ungro-Vlahiei şi Patriarh al Bisericii ­Ortodoxe Române” (Arhim. Tit Simedrea, Patriarhia Românească. Acte şi Documente). Din această semnătură vedem că se insistă pe titlul de PATRIARH, care e scris cu majuscule, tocmai pentru a sublinia noul statut al Bisericii noastre.

Scrisoarea irenică „face un scurt şi documentat istoric al dezvoltării organizării Bisericii româneşti şi se aduceau în sprijinul actului ce se săvârşea acum în viaţa ei temeiuri de ordin istoric, etnic şi canonic, se conchidea că în acel timp, deci în 1925, existau toate condiţiile ca ea să fie ridicată la acest înalt rang ierarhic din Biserica Ortodoxă” (Pr. prof. dr. Niculae I. Şerbănescu, Biserica Ortodoxă Română de la primele întocmiri creştine pe pământ românesc, la Patriarhat, vol. 3, Autocefalie şi Patriarhat).

Semnatarul scrisorii îi asigură pe ceilalţi întâistătători ortodocşi că, prin „instituirea Patriarhiei în Biserica Ortodoxă Română, nu schimbă întru nimic constituirea ei organică” şi nici „raporturile de până acum ale Bisericii noastre române cu celelalte Biserici ortodoxe surori. Aceste raporturi vor rămâne aceleaşi, de unitate şi solidaritate spirituală şi dogmatică, pentru apărarea intereselor bisericeşti comune. Patriarhia românească nu are alte dorinţe decât să dea cel mult Bisericii noastre naţionale, în ce priveşte viaţa ei internă, o autoritate şi un prestigiu, pe care le-au ajuns Bisericile surori, care au asemenea instituţie ierarhică; iar aceasta nu poate fi decât spre binele şi folosul Ortodoxiei în general” (Pr. prof. dr. Niculae I. Şerbănescu, Biserica Ortodoxă Română de la primele întocmiri creştine pe pământ românesc, la Patriarhat, vol. 3, Auto­cefalie şi Patriarhat, şi Arhim. Tit Simedrea, ­Patriarhia Românească. Acte şi Documente).

Patriarhul Miron îi asigura pe ceilalţi primaţi ortodocşi că în relaţiile interortodoxe nu se schimbă nimic, ci, din contră, creşte prestigiul Ortodoxiei în general prin ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie. Este o atitudine diplomatică, prin care se doreşte acordul celorlalte Biserici Ortodoxe pentru hotărârea Sfântului Sinod din 4 februarie 1925, de înfiinţare a Patriarhiei Române. În acest sens, Patriarhul Miron Cristea îl asigură pe „Patriarhul ecumenic că el va lucra pentru progresul şi întărirea Ortodoxiei, că raporturile cu Patriarhia ecumenică... vor rămâne aceleaşi...” (Pr. prof. dr. Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000. Biserică. Naţiune. Cultură, Vol. III. Tom. I).

Scrisoarea irenică a fost dusă la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol de profesorul universitar de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, Dragomir Demetrescu, „mare nomofylax al Sf. Biserici creştine Ortodoxe şi marele logofăt al Sf. Scaun apostolic şi patriarhal de Ierusalim” (Pr. prof. dr. Niculae I. Şerbănescu, Biserica Ortodoxă Română de la primele întocmiri creştine pe pământ românesc, la Patriarhat, vol. 3, Autocefalie şi Patriarhat).

Este clar de ce a fost trimis: pentru că avea demnităţi onorifice la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol şi la Patriarhia din Ierusalim. El merge, după 6 mai 1925, la Patriarhia Ecumenică, care, din cauza conflictului dintre greci şi turci, era cu sediul temporar la Tesalonic, în nordul Greciei. Patriarh Ecumenic era Constantin VI, care a fost de acord cu ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie.

La 20 mai 1925, Patriarhul Ecumenic îl asigură pe profesorul Dragomir Demetrescu că „totul este gata”. Urma ca Sinodul Patriarhiei Ecumenice să facă „toată forma ce se cuvine”. După câteva zile, Patriarhul Constantin VI s-a retras din scaunul patriarhal Ecumenic, ceea ce duce la amânarea recunoaşterii înfiinţării Patriarhiei Române.

În iulie 1925, este ales Patriarh Ecumenic Vasile III, care ia la cunoştinţă schimbările canonice din România şi decide, împreună cu Sinodul Patriarhiei Ecumenice, recunoaşterea ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie. Acest lucru se întâmplă la 30 iulie 1925, când Patriarhia Ecumenică emite tomosul cu numărul 1579 prin care este recunoscută înfiinţarea Patriarhiei Române.

Delegaţia Patriarhiei Ecumenice la Bucureşti

Prin tomos, Patriarhul Ecumenic îl felicită pe Patriarhul Miron Cristea „pentru noua vrednicie de înaltă cinste” la care a fost ridicat şi subliniază că Patriarhia Ecumenică recunoaşte hotărârea comună a Bisericii şi a Statului ce s-au făcut în România. Exprimându-şi speranţa că şi ceilalţi întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe vor recunoaşte ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie. El subliniază că nădăjduieşte că prin înfiinţarea Patriarhiei Române se va aduce „progres şi înflorire în credinţă şi evlavie”, dar că este un „punct de plecare spre o nouă şi o mai mare prosperitate” pentru Ortodoxia românească, asupra căreia „întotdeauna de sus să se coboare tot harul şi tot darul desăvârşit”. Adresându-se Patriarhului Miron Cristea, o face „ca spre capul unei Biserici patriarhale” (Arhim. Tit Simedrea, Patriarhia Românească. Acte şi Documente).

La final de septembrie 1925, Patriarhul Ecumenic Vasile III a trimis o delegaţie la Bucureşti, care era alcătuită din „mitropoliţii Ioachim al Halcedonului şi Gherman al Sardeonului şi primul dragoman al patriarhiei, Sp. Constantinidis, având asupra ei o scrisoare de împuternicire” (Pr. prof. dr. Niculae I. Şerbănescu, Biserica Ortodoxă Română de la primele întocmiri creştine pe pământ românesc, la Patriarhat, vol. 3, Autocefalie şi Patriarhat). În această scrisoare, Patriarhul Ecumenic îşi exprima bucuria pentru înfiinţarea Patriarhiei Române.

Delegaţia Patriarhiei Ecumenice a adus la Bucureşti tomosul de recunoaştere a Patriarhiei Române. Înmânarea tomosului s-a făcut în cadru festiv şi liturgic. În acest sens, sâmbătă seara, la 26 septembrie 1925, a fost oficiată în Catedrala Patriarhală slujba Privegherii, la care participă delegaţia Patriarhiei Ecumenice, Patriarhul Miron Cristea şi membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Răspunsurile liturgice au fost date în română şi în greacă. Duminică, 27 septembrie 1925, Sfânta Liturghie în Catedrala Patriarhală a fost oficiată de mitropoliţii greci Ioachim şi Gherman, alături de ierarhii români Platon şi Teofil. La slujbă a fost prezent şi Patriarhul Miron Cristea, alături de care au asistat la seviciul divin public şi miniştrii Alexandru Lapedatu şi Constantin Angelescu, plus alţi demnitari. La sfârşitul Sfintei Liturghii, Mitropolitul Ioachim citeşte scrisoarea de împuternicire din partea Patriarhului Ecumenic. Apoi, Mitropolitul Gherman citeşte tomosul Patriarhiei Ecumenice de recunoaştere a ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie (cf. Pr. prof. dr. Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000. Biserică. Naţiune. Cultură, Vol. III. Tom. I).

Patriarhul Miron răspunde delegaţiei Patriarhiei Ecumenice şi rosteşte un cuvânt în care aminteşte de strânsele legături ale Bisericii noastre cu Patriarhia de la Constantinopol şi îşi exprimă dorinţa ca cele două patriarhii să fie mai unite. Mulţumeşte delegaţiei greceşti şi îl încredinţează pe Patriarhul Ecumenic de respectul şi „iubirea drept credinciosului popor român, carele, drept recunoştinţă pentru dragostea şi bunăvoinţa ce i-o poartă (Patriarhul Vasile III) se va năzui, sub conducerea noastră şi a ierarhiei lui de azi şi din viitor, a lucra la înnobilarea şi mântuirea credincioşilor săi, a întări şi înălţa tot mai sus Biserica lui Hristos, încât, ca o ramură puternică, să contribuie la progresul ortodoxiei şi al creştinismului de pretutindeni” (Arhim. Tit Simedrea, Patriarhia Românească. Acte şi Documente).

De aici vedem rolul pe care îl considera Patriarhul Miron că-l va juca Patriarhia Română la nivel panortodox, în particular, şi la nivelul creştinătăţii, în general. El avea conştiinţa apartenenţei la familia Ortodoxiei Universale şi la marele neam al creştinilor. Prin ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, Ortodoxia românească a crescut în importanţă la nivelul lumii creştine.

Recunoașterea Patriarhiei Române de către Patriarhia Ecumenică în presa vremii

Acest eveniment a fost reflectat şi în presa vremii. Astfel, în cel mai important cotidian al epocii, Universul, se titra pe prima pagină a ediţiei de miercuri, 30 septembrie 1925: „Ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie”. Articolul avea subtitlurile: „Impunătoarea solemnitate de Duminică”; „Citirea tomosului” de reprezentantul Patriarhiei din Constantinopol; „Cuvântările”; „Agapa de la Palatul Patriarhiei”; „Toasturile”. La acestea se adaugă şi interesantele intertitluri ale articolului: „Scrisoarea Patriarhiei din Constantinopol către Sanctitatea Sa dr. Miron Cristea”; „Cuvântarea IPS Sale Ioachimos, Mitropolitul Calchedonului”; „Citirea Tomosului pentru ridicarea Bisericii Române la rang de Patriarhie” şi „Cuvântarea Sanctităţii Sale Patriarhului dr. Miron Cristea”. Impresionante sunt şi fotografiile publicate prin care este redat evenimentul şi mai ales numărul mare de credincioşi care au participat la solemnităţile liturgice de la Catedrala Patriarhală.

Patriarhul Ecumenic Vasile III nu doar a recunoscut înfiinţarea Patriarhiei Române, ci a şi sprijinit acest proiect românesc, înaintea celorlalţi conducători de Biserici Ortodoxe. El trimite la 20 septembrie 1925 o scrisoare enciclică (o copie grecească de pe această enciclică patriarhală a fost trimisă la Bucureşti la 1 octombrie 1925) Bisericilor Autocefale în care-i anunţă că a recunoscut înfiinţarea Patriarhiei Române şi a trimis la Bucureşti o delegaţie care să ducă tomosul de recunoaştere. Îi îndeamnă „să-şi dea consimţământul şi recunoaşterea lor la cele săvârşite şi să vină în contact şi comuniune cu Preafericitul Patriarh Domnul Miron, înmulţind astfel bucuria Preasfintei Biserici a României şi a obştii evlavioase din care ea este alcătuită şi să împuternicească sfintele legături de dragoste şi unitate cu Biserica Română, spre folosul şi propăşirea tuturor sfintelor lui Dumnezeu Biserici” (Arhim. Tit Simedrea, Patriarhia Românească. Acte şi Documente).

Scrisori de recunoaştere de la Bisericile Autocefale

În urma acestei scrisori, dar şi a scrisorilor irenice trimise Bisericilor surori de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost recunoscută înfiinţarea Patriarhiei Române de către celelalte Biserici Ortodoxe. La Bucureşti au sosit scrisori de recunoaştere de la Bisericile Autocefale şi erau felicitaţi „Preasfânta Biserică a României pentru noua ei reorganizare fericită şi de bun augur” şi „valorosul popor român, care şi-a cinstit astfel Biserica sa şi prin Biserică pe sine însuşi”, se făceau „urări de bine” pentru Biserica noastră şi pentru „binecuvântatul popor român” şi exprimau urări de sănătate şi păstorire îndelungată Patriarhului Miron Cristea (Pr. prof. dr. Niculae I. Şerbănescu, Biserica Ortodoxă Română de la primele întocmiri creştine pe pământ românesc, la Patriarhat, vol. 3, Autocefalie şi Patriarhat).

Scrisori trimit patriarhiile din: Ierusalim (30 septembrie 1925), Antiohia (mai multe scrisori şi o telegramă din Damasc în 1925 la datele de 17 septembrie, 20 octombrie şi 14 noiembrie), Alexandria (20 octombrie 1925), apoi din Biserica Ortodoxă a Serbiei (1/13 decembrie 1925), Arhiepiscopia Ciprului (5 noiembrie 1925), Biserica Ortodoxă a Greciei (24 octombrie 1925), Biserica Ortodoxă a Bulgariei (sunt trimise patru scrisori: prima - 20 iunie 1925, a doua - 24 octombrie 1925, a treia şi a patra - 12 decembrie 1925), Biserica Ortodoxă din Polonia (14 noiembrie 1925) şi cea a Mitropolitului Antonie al Kievului. (cf. Pr. prof. dr. Niculae I. Şerbănescu, Biserica Ortodoxă Română de la primele întocmiri creştine pe pământ românesc, la Patriarhat, vol. 3, Autocefalie şi Patriarhat).

Toate acestea ne arată că ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie a fost foarte bine receptată în spaţiul ortodox şi recunoscută de Bisericile Autocefale. La nivel panortodox am văzut că Patriarhul Miron Cristea îi asigura pe omologii săi că nu se schimbă nimic la nivelul relaţiilor între Bisericile Autocefale, ci este o creştere în importanţă a Ortodoxiei în general, nu doar a Bisericii Ortodoxe Române. Recunoaşterea înfiinţării Patriarhiei Române de către Patriarhia Ecumenică şi de celelalte Biserici Autocefale din urmă cu un secol a fost un lucru firesc, având în vedere importanţa Bisericii Ortodoxe Române, care era a doua Biserică în ceea ce priveşte numărul de credincioşi din lumea ortodoxă. Era normal ca Biserica Ortodoxă Română să fie Patriarhie, iar „primatul” ei să fie Patriarh.