O viaţă de rugăciune printre încercări

Doamna doctor Galina Răduleanu, născută în 1933 la Bălţi, Basarabia, a trăit multe încercări şi necazuri din cauza părerilor sale diferite de ale regimului de tristă amintire, dar s-a ţinut drept şi a urmat linia de credinţă şi rugăciune peste tot unde au purtat-o valurile vieţii, chiar şi în închisorile româneşti ale deţinuţilor politici, unde a fost trimisă abuziv. Am stat de vorbă cu dumneaei despre puterea rugăciunii în viaţa omului şi mai ales a unui om care a trecut prin atâtea încercări.

Stimată doamnă, cum ţineţi minte dumneavoastră prima rugăciune pe care aţi făcut-o?

Bineînţeles, eram foarte mică şi în perioada aceea se ruga mama cu mine şi aşa am învăţat primele rugăciuni ale copiilor. M-am născut în Basarabia, în comuna Răduleni, unde a avut tata prima parohie. Mama era foarte evlavioasă. Am plecat de acolo când aveam trei-patru ani. Ţin minte de acolo foarte vag doar casa. Erau o frică de Dumnezeu şi o prezenţă, copilărească, dar care a continuat şi după aceea multă vreme. Tata a fost mutat ca preot la Biserica „Sfântul Nicolae” din Bălţi. Între timp a apărut şi fratele meu, spre disperarea mea de copil mic. Mi-aduc aminte că de Rusalii se puneau pe jos frunze de nuc, iar de Paşti trei zile nu se aprindea focul. Se făcea o masă mare şi nu se mai încălzeau bucatele. Tot aşa erau Steaua şi Pluguşorul, păstrate mai ales de copii. Îl semănam pe tata cu grâu şi mergeam la biserică la tata, dar şi la catedrala din Bălţi, de care eram tare impresionată. Spre deosebire de copilaşii de azi, noi eram foarte cuminţi. În biserică, stăteam lângă mămica, nu ne plimbam de colo-colo. Şi acum cred că în zonele tradiţionale copiii sunt mai liniştiţi. 

În timpul războiului aţi plecat din Bălţi?

Am plecat după ce au venit ruşii, în 28 iunie 1940, chiar ­îna­inte de a expira termenul impus. Nu am reuşit să ne încadrăm ca să plecăm chiar atunci şi peste câteva săptămâni, cu nişte geamantane, am plecat toţi patru spre România, într-un tren de marfă. Eram ţinuţi în gări fără să ni se permită să ieşim, doar-doar ca să renunţăm la plecare. Pe tata l-au ameninţat, spunând că e spion. La trecerea frontierei, în dosarul tatei au scris că e spion, iar comisia românească ne-a refuzat trecerea. A fost providenţial că în acea zi venise acolo o cunoştinţă de-a tatei, care ne-a ajutat să trecem şi să evităm deportarea. Am mers direct la Craiova, unde tata a primit un post de preot la Biserica Madona-Dudu timp de un an. Noi am urmat şcoala şi grădiniţa acolo. Ţin minte că de atunci mama nu a mai acceptat să vorbim ruseşte în casă. Nu a mai vrut să audă limba rusă din cauza problemelor prin care trecuserăm. Aşa am pierdut o limbă. 

Dar v-aţi întors apoi la Bălţi?

În 1941, când s-a ordonat să se treacă Prutul, ne-am întors la Bălţi. Tata era din judeţul Orhei, iar mama din Hotin. Nu mai aveam nimic acolo, pentru că tot ce aveam noi fusese distribuit altora. Am luat totul de la zero. Biserica „Sfântul Nicolae”, unde slujea tata, fusese bombardată şi tata s-a apucat să o repare şi să facă o casă parohială. Ne-am mutat în curtea bisericii şi această proximitate ne făcea să fim prezenţi des la toate slujbele, inclusiv cununii şi botezuri. Pictorul care lucra la biserică era foarte simpatic şi eu mă uitam la el cum pictează ore în şir. Ţin minte că în Joia Mare mi-am pus întrebarea, după Denie, de ce plecăm şi-L lăsăm singur pe Hristos acolo, în biserică? Facem privegheri în atâtea situaţii şi nu putem priveghea în Joia Mare, noaptea, alături de Hristos? 

În 1944 aţi revenit în România...

Între timp, tata a fost trimis pe front, chiar dacă nu era preot militar. Acest lucru se întâmplase din cauza unui diferend pe care el l-a avut cu episcopul locului. Acolo, în strâmtoarea Kerci, a fost aproape de a fi luat prizonier, dar s-a agăţat de o maşină nemţească şi a scăpat. De acolo s-a întors cu cinci icoane, ascunse în zidul unei case care fusese bombardată. Una din ele este icoana Maicii Domnului pe care o am aici, în cameră. După întoarcerea de la război, am venit în ţară. Am stat o perioadă la Mihalica, Banat, iar după armistiţiu tata a primit post de preot în Lugoj, iar mama post de învăţătoare. Acolo am stat până în 1948. În acea zonă se mai păstra o atmosferă de religiozitate şi credinţă deosebită. Noi, la liceu, învăţam inclusiv răspunsurile la Liturghie. La finalul anului de studii, am dat răspunsurile la biserică, în perioada pascală. Erau o atmosferă de credinţă şi reguli neimpuse, ci acceptate firesc. După 1946, chiar dacă noi nu credeam că vor reuşi comuniştii să ia puterea, am văzut cum a început modificarea psihologică a oamenilor. Eram în clasa a 9-a. 

Aţi simţit că tot ceea ce ­vine va afecta în vreun fel credinţa?

Nu, pentru că nimic nu s-a schimbat în atmosfera religioasă din Lugoj. Abia în 1948, când am şi plecat de acolo şi ne-am mutat la Chitila, lângă Bucureşti, am trăit altceva. Preotul care fusese paroh în Chitila, Ion Costache, a intrat în închisoare într-un proces mai amplu. Tata a fost numit preot în locul lui şi ne-am mutat în Chitila. La casa parohială a mai locuit o perioadă soţia fostului preot, cu cei patru copii, iar noi am închiriat în localitate. Ulterior, am împărţit casa pe jumătate şi ne-am mutat lângă biserică. Eu am făcut naveta cu trenul la Liceul Spiru Haret, apoi la Lazăr. Deja îmi dădeam seama că manifestarea şi trăirea credinţei aveau un aspect de a arăta că eşti împotriva noului regim, era un fel de opoziţie. Cântam la strană cu alte fete din sat în fiecare duminică. Peste săptămână eram la şcoală. 

În acea perioadă aţi avut incidentul care v-a adus condamnarea la închisoare?

Aveam 17 ani şi la orele de română scriam în carneţel împotriva lui Stalin şi o aşa-zisă prietenă, tot basarabeancă, secretară la Uniunea Tineretului, se arătase prietenă cu mine, dar mi-a furat carnetul şi l-a arătat directoarei. Directoarea atunci nu a anunţat Securitatea, ci ministerul, care a hotărât eliminarea mea din toate şcolile ţării. Aşa am intrat într-o altă existenţă. 

Aţi continuat să mergeţi la biserică?

Nu. Am fost supărată pe Dumnezeu. Tata era foarte rezervat şi nici nu a ştiut de aceasta. M-am prefăcut că trebuie să stau şi duminica la serviciu, magazioneră, şi de aceea nu ajungeam la biserică. Acest lucru a durat cam un an şi jumătate. Am lucrat ca muncitoare până când un prieten i-a dat tatei ideea să declare pierdut certificatul de absolvire a 8 clase şi să solicite un duplicat. Cu acel duplicat am reuşit să refac clasele 9 şi 10 şi apoi să termin liceul la seral. Am dat apoi admiterea la Medicină la Cluj, pentru că la Bucureşti era periculos. După ce am reintrat la liceu, L-am iertat pe Dumnezeu şi m-am împăcat cu El. 

La Cluj aţi mers la biserică?

Sigur. Atât la catedrală, cât şi la o altă biserică, unde chiar am cântat în cor. Era 1952, profesorii erau din garda veche şi nu li se părea ceva ciudat să mergem la biserică. Mergeam chiar cu colindul la ei. În anul cinci de facultate mergeam cu o prietenă în pelerinaj la Putna, unde l-am cunoscut pe părintele Iachint, care a ajuns ulterior stareţ. Era din partea mea şi o modalitate de a protesta față de regimul de atunci. 

Apoi a venit anul 1960?

Da, atunci eram repartizată ca medic în judeţul Braşov, la Poiana Mărului. Un sat minunat, unde nu stăteau medicii, din păcate. Oamenii erau curaţi, foarte credincioşi. Veneam după stagiatura făcută la Braşov. Oamenii mergeau la biserică şi îi vedeam şi acolo. Ei ştiau ce priceasnă îmi place şi o cântau. Părintele de acolo era Valeriu Beleuţă, care fusese închis politic. În sat, nimeni nu făcea avort, chiar dacă să facă un copil în afara căsătoriei era o problemă. Oamenii preferau să se nască pruncii. Când aveam ceva de comunicat, părintele anunţa în biserică. În martie 1960 l-au arestat pe tata, în urma unor şedinţe pe raion cu preoţii din zona Bucureştilor, cu iz politic. Tata a spus că lumina nu vine de la răsărit, ci de la Hristos. Cum i s-a interzis să mai vorbească, tata nu a mai mers la şedinţe şi a fost luat în vizor, iar în 13 martie 1960 a fost arestat. În cadrul perche­ziției atunci a fost găsit un caiet de-al meu, unde scrisesem împotriva regimului. Eu am fost arestată în acelaşi an, în luna septembrie. 

Cum a fost rugăciunea în închisoare?

La început era obişnuită, similară cu cea de afară, poate chiar formală, doar un pic mai disperată. Însă, încetul cu încetul, a început să devină de o esenţă şi de o trăire deosebite. Cuvintele dobândeau o magnitudine şi o intensitate pe care nu le bănuiam înainte. Repetam cuvintele din Liturghie şi îmi dădeam seama că le trăiam altfel. Pentru asta trebuie însă să fie absolută linişte. Ziua nu se putea, pentru că femeile vorbeau. Făceam rugăciunea noaptea, ca o priveghere, de una singură. Eram trei în celulă. Atunci a început sentimentul de trăire comunicantă. Trăiam cu cei şi cele de dincolo. Sentimentul s-a intensificat mai apoi. Erau şi alte femei care simţeau aşa, însă nu comunicam pentru că era un fel de precauţie. Atunci erai pedepsită dacă îţi făceai cruce. Informatorii te pârau şi făceai rugăciunea singură, în taină. La început, totuşi, nu era supravegherea atât de mare, abia spre sfârşitul închisorii ne spuneau că trebuie să ne schimbăm modul de gândire, ca să putem scăpa. Femeile cu care eram împreună veneau după zece ani de Miercurea Ciuc, unde pedepsele erau numai fizice, nu psihice. În perioada când am ajuns eu începuseră reeducarea. Unele au cedat din maniera de a fi. De aceea nu te puteai manifesta. Însă fusese înainte o „rugăciune în lanţ” pe care o făceam. Spre exemplu, de la deşteptare până la atelier făceai rugăciunea în numele celorlalţi, apoi prelua altcineva, de la atelier până la masa de prânz. Apoi altcineva de la prânz până la pauza de ora cinci. Tot aşa şi noaptea. Fiecare în dreptul său, când lucram în ateliere şi eram mai multe în cameră. Eu eram cea mai mică atunci, cu 15-20 de ani. În anumite ore mă rugam şi eu în acest „lanţ”. Acolo am învăţat rugăciuni. La Miercurea Ciuc pătrunseseră printr-o minune nişte file din Scriptură sau cartea de rugăciuni. Aşa au învăţat pe de rost multe şi eu le-am preluat. Rosteam Paraclisul Maicii Domnului, psalmi şi altele. A fost o minune să pot face ceva cu mâinile, muncă fizică, iar cu gândul să mă rog. Este posibil aşa ceva şi am înţeles atunci. Când mergeam la plimbare sau la lucru, făceam cu mintea aceste rugăciuni. Nu ştiu dacă şi celelalte se rugau în acelaşi fel. Doar la rugăciunea în lanţ ştiam cine este liber să facă rugăciunea pentru ceilalţi. Ne rugam să primim uşurare de lucrurile care ni se imputau. Tot acolo am învăţat să calculăm data Paştilor după regula mâinii drepte. Reuşeam astfel să stabilim când vor fi Paştile. Aveam o legătură cu cosmosul, deşi eram închise. Mai era o rugăciune legată de postul închinat Maicii Domnului. Ţineam într-o anumită zi a săptămânii post şi spuneam Paraclisul Maicii Domnului. O zi pe săptămână, timp de şase săptămâni, ţineam în această manieră post. Şi după o experienţă de acest fel se întâmpla ceva. Spre exemplu, eu am terminat un astfel de post închinat Maicii Domnului în sâmbăta Rusaliilor, iar în ziua următoare am fost eliberată. Astfel, am fost eliberată după Postul Maicii Domnului. Altă dată, după un asemenea post am fost mutate toate de la Jilava la Arad, unde era o atmosferă mai bună, pentru că lucram. A fost ca un fel de răsplată. Dacă nu venea semnul, însemna că nu era bun ce ai cerut sau nu era momentul. 

După ce aţi ieşit din închisoare aţi păstrat acest fel de a vă ruga?

După eliberare, am plecat din Bucureşti la marginea ţării. Tata a fost eliberat în acelaşi an. Nu a mai fost acceptat la Chitila, ci a ajuns la o parohie în Bărăgan. Eu am cerut să merg la un spital de psihiatrie pentru copii, lângă Haţeg. Am stat acolo doi ani şi am avut posibilitatea să scriu ce s-a întâmplat în închisoare, fără să ştie nimeni. Tata a trimis manu­scrisul în Franţa, unde a stat din 1966 până în 1990. Nu puteam să suport gălăgia şi animaţia. Îmi plăcea pustietatea. Am fost legată de închisoare. Pot spune că am suferit într-un fel când am plecat din închisoare. Am ales să nu mă căsătoresc. A fost ca un fel de jertfă şi aceasta. După aceea am fost în Buzău la un spital, apoi la Pucioasa, unde eram deja în mijlocul lumii şi, la final, în Bucureşti. La început, când eram mai izolată, rugăciunea era intensă, dar mai târziu a început să se dilueze, să nu mai aibă aceeaşi intensitate. Mai ales în Bucureşti. Tata nu a mai revenit în Bucureşti, ci a rămas la ţară până la pensie. În 1990, când era deja pensionar, a plecat la Domnul. 

Cum a fost rugăciunea după 1990, când a venit libertatea?

A fost o dezamăgire mult mai mare. Îmi amintesc despre 26 sau 27 decembrie, când în Piaţa Romană erau adunaţi tinerii, după ce deja „izbândise” Revoluţia. Aceşti tineri erau adunaţi acolo şi spuneau, plângând: „Ni s-a furat Revoluţia!” Eu nu înţelegeam atunci, dar ei aveau dreptate. Ei au vrut să facă un miting în Piaţa Revoluţiei şi să-i dea jos pe cei care s-au cocoţat la conducere. Dar peste tot erau oameni care anunţau lumea să nu meargă în Piaţa Revoluţiei pentru că „vin teroriştii”. Eu eram în metrou când am auzit asta şi i-am crezut. Aşa nu s-a mai adunat lumea în Piaţa Revoluţiei. De aceea şi plângeau tinerii.

Am mers şi înainte de 1989 în Bucureşti la biserică duminical, la bisericile „Sf. Spiridon”, „Sf. Elefterie” şi la Catedrală. Mergeam acolo unde era cor. Mai ales când dirija domnul Nicolae Lungu la Catedrală. După 1990, mi-am dat seama că ceva nu e aşa cum credeam. Eu credeam că acest popor minunat, odată ce se va ridica lespedea care l-a apăsat 45 de ani, va răsări nepătat, curat, minunat şi credincios ca Făt-Frumos. Acestea erau calităţile dintotdeauna ale românului, care a fost mereu structural creştin. Popor mai extraordinar nu există! Aşa credeam că va fi, dar după năvala minerilor, care au fost ca o hoardă de diavoli, când populaţia aplauda, m-am gândit că po­porul a fost schimbat nu numai mental, ci chiar genetic, deoarece ce s-a născut din el era de aceeaşi categorie. De aceea, nu numai rugăciunea, ci şi Biserica a avut de suferit din acest motiv. Trebuia să ne apărăm credinţa măcar în interiorul bisericilor, înainte de 1989, dar acest lucru nu s-a întâmplat, de frica autorităţilor. După 1990 nu a mai trebuit să fie cineva trimis special de Securitate să creeze deranj sau dezordine în biserică, ci noi înşine nu suntem în stare să fim atenţi, vorbim, ne spunem ce au mai făcut copiii şi toate acestea în timpul slujbelor. Aşa că tot ce visase Ceauşescu se realizează de la sine, din păcate. Cum vedem că se întâmplă cu dărâmarea Bucureştiului vechi, a caselor frumoase de la sat, ca să semene cu cele de la oraş. Iar în ce priveşte credinţa, este un formalism şi zicem că suntem credincioşi. Dumnezeu întotdeauna ne dă o şansă, însă. În închisoare era un dicton: „Când eşti mai disperat, scăparea e aproape!” Înseamnă că încă nu am ajuns destul de disperaţi.