Oamenii care s-au împăcat cu boala

Mulți din cei care au aflat sensul suferinței ce le-a fost dat să o trăiască și care s-au împăcat cu ea, dar nu în mod fatalist, ci, ceea ce poate părea omului obișnuit un lucru cu neputință de crezut sau, în orice caz, vrednic de mare uimire, au aflat bucuria pe care această suferință a adus-o în viața lor, pentru că au înțeles lucruri pe care căutaseră toată viața să le deslușească, adesea făcând aceasta chiar fără să-și dea seama. Altfel spus, mulți sunt cei care au aflat „rostul acestei vieți” pe care îl „vânaseră” în fel și chip, dar în orice caz, nereușit, de-a lungul mai lungii sau mai scurtei lor vieți. Ne stau înainte acum câteva mărturii ale unora dintre acești oameni de lângă noi. (Alexandru Stronin, Smerenia aduce pace în suflet, 2019, p. 13)

Ce se petrece în sufletul omului care are brusc de înfruntat o nenorocire ca, de pildă, o boală incurabilă? Ce îl împinge pe om să deznădăjduiască, care sunt gândurile care îl trag către această stare, adesea mai rea decât boala însăși?

Știți cum se spune, pe bună dreptate, că singur omul știe ce este în sufletul lui, doar el și Bunul Dumnezeu. După mărturiile mai multor oameni bolnavi de pe patul de spital, ei au aflat de apariția unei boli incurabile după ce mai înainte deveniseră oameni credin­cioși, care participau duminical la Sfânta Liturghie. Și, cu toate acestea, în momentul aflării diagnosticului, s-a produs o luptă teribilă și sufletește, și duhovni­cește în inima lor, că Sfânt este numai Unul Dumnezeu. Mulți dintre oamenii bolnavi își doreau să trăiască pentru copiii lor, pentru a-i educa, pentru a-i ­creș­te, ­pen­tru a nu se­­ despărţi de ei prea devreme. Așa că greu le-a fost a intra în pielea omului bolnav, a omului neputincios și încercat, căruia medicii, pentru mulți dintre ei, nu îi mai dădeau nici o șansă. Dar mulți au primit vindecarea doar în Biserică, prin participarea la Sfântul Maslu, unde au fost unși cu untdelemn sfințit, iar aceasta a însemnat o totală schimbare a stării lăuntrice. După mărturiile mai multor credincioși, în Taina Sfântului Maslu au simțit uriașa putere a acestei Sfinte Taine cu adevărat dumnezeiești. Căci gândurile oamenilor bolnavi, până la participarea la Sfântul Maslu, nu fuseseră deloc cele mai luminoase: se vede că oamenii reacționează diferit la un asemenea diagnostic, la schimbarea totală a vieții, a felului în care au trăit până atunci, la amenințarea morții. Se întâmplă ca unii dintre noi să cadă cu totul în deznădejde, alții mai puțin, dar sunt și alții care nu cad deloc. Cum este influențat acest fapt de trăsăturile specifice ale persona­li­tății omului și de viziunea lui asupra lumii?

Cu ajutorul lui Dumnezeu, El îi păzește pe toți oamenii bolnavi și încercați, îi păzeşte de deznădejde și de gândurile de sinucidere. Dar în momentul în care i-am cercetat pe cei bolnavi la casele lor din parohie, stând de vorbă cu ei, am putut observa faptul că acum, încercați fiind, prețuiesc mult mai mult viața, oamenii, natura, că ei trăiesc mult mai adânc viața decât oamenii sănătoși. Pe omul care tocmai a aflat de diagnosticul înfiorător pe care îl are nu-l ajută nici un fel de cuvinte stereotipe, de șabloane. Și nici măcar un sfat atât de simplu, elementar ai zice - „trebuie să mergi la biserică” -, nici acesta de multe ori nu funcționează, pentru că în clipa aceea omul este cu totul închis în sine, nu vede absolut nimic în jur, în afară de propriul său diagnostic și lucrurile care țin de el. Nu doar că se răzvrătește, dar, ceea ce este cel mai rău, își îngrădește diagnosticul cu fel de fel de presupuneri sumbre. Eu socotesc - din ceea ce eu însumi am trăit și din ceea ce am văzut în parohie timp de doisprezece ani, că este nevoie neapărat să lași pe cineva să-ți fie alături. Să-i împărtășești situația unui om apropiat, iar acesta, firește, nu e deloc cazul să-și exprime emoțiile negative. Acesta este primul pas în încercarea susținută de a se feri de toate gândurile înfricoșătoare care dau năvală. Și, desigur, trebuie numaidecât să te rogi. Sufletul începe să se tulbure și se ridică întrebarea: De ce ? Firește, noul drum pentru omul bolnav nu este simplu, căci înainte de boală omul avea un mod de viață destul de dinamic, avea o carieră în ascensiune, iar a se împăca cu ideea că este bolnav și că nu se mai poate desfășura ca până acum este foarte dificil, ca să nu zic de-a dreptul imposibil. Și atunci vine gândul de reîntoarcere de unde ai plecat, reîntoarcerea în duhul smereniei, care îl poate ajuta pe omul bolnav în noua lui situație în care se află. În primul rând mulți oameni încep atunci să se roage în biserică pentru cel bolnav, rudele, familia, prietenii, colegii și cunoștințele. Iar lucrul acesta nu este doar atât de important, ci devine chiar vital, pentru că adesea tu însuți nu mai ai putere pentru aceasta. Iar rugăciunea pe care o fac ceilalți oameni pentru cel bolnav se simte foarte tare, căci datorită ei vine pacea în suflet. Pentru că rodul smereniei acesta este, pacea Duhului Sfânt. Se roagă poporul lui Dumnezeu și - slavă lui Dumnezeu! - nu doar cel bolnav simte în sufletul lui puterea rugăciunii, ci și familia celui bolnav simte ajutorul de la Dumnezeu: din nefericire, după ce primesc vestea despre un anume diagnostic, mulți dintre cei bolnavi nu doar că trebuie să își schimbe cursul vieții lor, dar se lovesc și de indiferența celor care, până nu demult, când toate erau bune, îi erau alături, adesea chiar de indiferența propriilor rudenii. Cum ar trebui oare să se raporteze bolnavul la asemenea reacție și purtare din partea celor de aproape ai săi și ce ar trebui făcut într-o asemenea situație? Cu siguranță atitudinea omului bolnav față de acești oameni ar trebui să fie una de milă față de ei. Este foarte adevărat că și cu propria lui boală omul trebuie să se smerească, chiar dacă de multe ori este foarte greu, și că tot omul are o limită în care poate răbda greutățile și suferința, dar pe un om care ți-a fost aproape și care acum se întoarce și pleacă nu poți decât să-l compătimești: orice boală grea care se prelungește cu anii duce puțin câte puțin la o secătuire a puterilor sufletești, la o măcinare a nervilor, atât în ce-l privește pe însuși cel suferind, cât și pe cei din jurul lui (Dmitry Semenik, Cum să trecem cu folos prin boală, Ed. Sofia, 2019, p. 20).

Nu este lesne de găsit un algoritm prin care atât cel bolnav, cât și cei din jurul lui să scape de această secătuire a nervilor, de această epuizare sufletească. Mai întâi de toate, trebuie să existe dragostea, căci dacă în familie nu este dragoste, atunci nici relațiile - de nici un fel - nu pot fi. Dacă nu este dragoste, atunci boala fiecăruia dintre soți nu va aduce decât nemulțumire, tulburare și în cele din urmă epuizarea nervoasă a celui sănătos. De aceea singura re­țetă de atitudine poate fi doar dragostea. Și nu numai dragostea omenească - fără îndoială, trebuie să ne întoarcem cât mai des spre Dumnezeu, pentru că nu este ușor să simți, totodată, bucuria purtării acestei cruci. Când în trup doare ceva, gândurile toate nu sunt despre cât de măreț și de minunat este, ci toată luarea-aminte este într-acolo, în această durere fizică pe care o simți din plin. Dar cu toate acestea trebuie să ne mobilizăm, să ne adunăm absolut toate puterile și toate gândurile pe care să le îndreptăm către Împărăția lui Dumnezeu!