Om al blândeţii dumnezeieşti

În cartea Psalmilor aflăm cuvântul Domnului: „Eu am zis: dumnezei sunteţi” (Psalmul 81, 6). Ţelul urmărit cu stăruinţă de creştinul trăitor este îndumnezeirea, dobândirea Sfântului Duh. Puţini oameni reuşesc să înţeleagă acest lucru şi mult mai puţini sunt cei care, într-o generaţie, împlinesc chemarea de a deveni, prin har, dumnezei. Cum se manifestă un om îndumnezeit? Cum arată o persoană care a devenit sălaş al Duhului Sfânt? Care este chipul celui ce a ajuns la „unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desă­vârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13)?

Dumnezeu m-a binecuvântat de-a lungul vieţii să întâlnesc mulţi oameni îmbunătăţiţi duhovniceşte. La fiecare dintre ei am simţit un anume suflu al îndumnezeirii. Ceva de dincolo de lume, ceva inaccesibil nouă, muritorilor obişnuiţi, se descoperea în privirea lor, în glasul, în mişcările, în fiinţa lor: curăţie sufletească, sen­sibilitate, disponibilitate spre jertfă, smerenie în orice situaţie, încredere nebună în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, capacitate totală de a binecuvânta, de a iubi, de a ierta, de a purta durerea celuilalt şi de a-i oferi bucurie. La acestea toate şi la multe altele se adaugă o atitudine, o stare, un duh inefabil al blândeţii, al bunătăţii, al îngăduinţei.

Sfântul Cuvios Sofian de la Mănăstirea Antim, a cărui proclamare locală a canonizării are loc în ziua de 16 septembrie 2025, a fost un astfel de chip, un chip al blândeţii prin excelenţă. Întreaga sa fiinţă răspândea blândeţe şi bunătate.

Timp de aproape 10 ani am fost binecuvântat de Dumnezeu să vieţuiesc sub acelaşi acoperiş monahal cu Sfântul Sofian. Astfel, aproape în fiecare zi schimbam măcar câteva cuvinte, ne sfătuiam pentru binele mănăstirii, adesea slujeam la acelaşi altar şi, mai ales, eu îmi sprijineam creştetul pe umărul lui în ceas de cumpănă. Ce izvor de trăire, ce revărsare de har, ce odihnă sufletească poate trăi omul atunci când creştetul şi-l pleacă pe umărul unui om sfânt! Încercarea prin care trece, suferinţa care-i sfâşie inima devin, la picioarele unei persoane precum Cuviosul Părinte Sofian, izvor de răbdare, de curaj, de nădejde. Iar când un astfel de om te bucură cu prietenia lui, îţi încredinţează anumite trăiri ale sufletului, inima-ţi primeşte o stare de pace, de odihnă sufletească ale cărei urmări nu se şterg nicicând.

Un chip al blândeţii, acesta a fost Sfântul Sofian. Bucureştenii i-au sesizat în număr necrezut de mare izvorul inepuizabil de sensibilitate, gingăşie şi candoare şi s-au adăpat la această fântână de har în clipe de bucurie şi, mai ales, de încercare. El îi asculta, îi binecuvânta, îi înţelegea în durerea sau păcatul lor, îi întărea şi, mai presus de toate, îi iubea. Îi iubea pentru că era smerit; îi iubea pentru că le purta poverile la rugăciune; îi iubea pentru că îi ajuta cu sfatul; îi iubea pentru că inima sa îi cuprindea pe toţi.

Marele şi rarul dar al blândeţii, care împodobea fiinţa întreagă a Sfântului Sofian, se arăta şi prin faptul că nu avea nici cea mai mică tendinţă de a osândi, de a judeca, de a ţine minte răul. De-a lungul vieţii sale a avut parte de multe vrăjmăşii, care i-au împovărat sufletul, i-au tulburat liniştea. Au fost duşmănii din afară şi, mai dureros, de la casnicii lui. Le aşeza pe toate la picioarele Tronului ceresc prin atitudini de felul: „Doamne, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!” De aceea, nu l-am auzit niciodată judecând, condamnând pe cineva care nu-şi împlinea bine datoria, sau, mai mult, cauza rău misiunii Bisericii. Asculta, medita, se ruga şi tăcea. Aveam sentimentul că suferă, se întristează şi că preia situaţia respectivă în rugăciune şi o prezintă lui Dumnezeu spre rezolvare.

Blândeţea Sfântului Cuvios Sofian se revarsă în cascade, valuri, valuri: peste Mănăstirea Antim, peste cei care l-au cunoscut, peste Biserică, peste Ţară şi peste lume. Îţi mulţumim, Doamne, că din vase de lut faci asemenea „dumnezei” fără de care lumea Ta s-ar reîntoarce în nefiinţă!