Părintele Daniil Curcă, ascultătorul râvnitor

Părintele Daniil Curcă, după numele de mirean Dumitru, s-a născut în luna martie a anului 1908, ca fiu al lui Teodor și al Mariei. Satul său natal, Vorniceni, a fost leagănul multor călugări împodobiți cu virtuțile: de la cei rămași în patria lor, precum protosinghelul nemțean Ilarie Ungureanu (†1985), frate de călugărie al Sfântului Ioan Iacob, ieromonahul Antonie Rădăcină de la Sihăstria Putnei (†2014) și, mai recent, monahul Vartolomeu Todrican de la Sihăstria nemțeană (†2016), la cei plecați în Sfântul Munte, cinci la număr din mărturiile păstrate până astăzi, printre care cuvioșii Dionisie și Ghimnazie Ignat. Acestora din urmă s-a adăugat și tânărul Dumitru, care la douăzeci și trei de ani a lăsat casă, mamă, tată și țarină pentru numele Domnului, ca să ia înapoi înmulțit și să devină moștenitor al vieții veșnice (Matei 19, 29).

În anul 1931, Dumitru a plecat clandestin, cu un vapor încărcat cu animale, al unor negustori evrei, până în capitala Eladei, iar de acolo s-a descurcat cumva să ajungă în muntele nevoințelor. Nu știa însă că de câțiva ani la Athos nu mai puteau rămâne viețuitori care nu sunt cetățeni greci (nici măcar vorbitorii de limbă greacă), cum ar fi, de pildă, ciprioții. În pofida acestui fapt, cu râvnitorul Dumitru s-a împlinit cuvântul scripturistic: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27). Inițial, s-a îndreptat spre chilia celor doi consăteni ai săi amintiți mai sus, dar nu li s-a putut alătura din cauza vitregiilor vremii. Despre asta, Bătrânul Dionisie, fostul său coleg de școală, istorisea: „Eram la Kapsala şi i-am zis: «Măi frate Dimitrie, nu poţi sta aici, că noi suntem aproape de Kareia şi poliţia trece deseori pe aici şi dacă te va prinde o să te dea afară». Şi l-am dus în pustiile Athonului, la Keraşa”.

Ajuns în pustia Kerasía, tânărul Dumitru a fost încredințat Bătrânului Ioan Agachi, și el vornicean de obârșie, căruia i se mai spunea și „prorocul”, pentru că zi și noapte citea Sfânta Scriptură și, de multe ori, făcea prorocii. Trăia într-o peșteră, iar primprejur avea câteva straturi de bob din care trăia. Din acest motiv, la primirea fratelui începător, Bătrânul l-a avertizat: „Eu te primesc, dar uite că aici e pustie şi e greu”. Răbdător și ascultător, Dumitru se nevoia sub povățuirea starețului său, dar, la scurtă vreme de la sosire, poliția locală l-a găsit și a vrut să îl scoată afară, date fiind legile timpului. Maica Domnului nu l-a lăsat, ci l-a luminat cum să procedeze. Găsit de poliție, fratele Dumitru s-a prefăcut că e nebun, pentru a scăpa. Acest lucru s-a întâmplat de două ori, până s-au convins autoritățile că e „bolnav” și l-au lăsat în pace.

Cu ajutorul Maicii Domnului, Dumitru a fost tuns călugăr în anul 1934, cu numele de Daniil. De atunci și până la trecerea la cele veșnice a Bătrânului Ioan, timp de 30 de ani, a stat sub îndrumarea duhovnicească a acestuia. A fost un adevărat ascet și mulți spuneau că înfățișarea lui le aduce aminte de Sfântul Serafim de Sarov. Pe toți îi mișca dragostea lui părintească, curată și dezinteresată deopotrivă. Pentru că se afla în apropierea cărării care coboară la port, nu de puține ori ieșea în întâmpinarea părinților ca să le aducă ceva: vara un pahar cu apă rece, iarna o băutură caldă.

Lăcașul de nevoință, așa cum l-a primit de la Bătrânul său, era ca o peșteră, fiind lipit de stâncă, și se compunea din două camere: una principală, folosită pentru dormit, găzduit și mâncare, și o alta, deasupra acesteia, unde depozita puținele lucruri pe care le avea. În chilie domnea simplitatea: podeaua de pământ, patul de lemn, o sobă improvizată și, alături de ușă, colțul de rugăciune cu câteva icoane de hârtie, afumate de timp. Toate erau într-o deplină curățenie și rânduială.

Regulat mergea la mănăstirile Marea Lavră sau Sfântul Pavel, ori la chiliile din apropiere, unde primea ceva hrană în schimbul lucrului de mână. Rucodelia sa erau coșurile împletite, precum și crucile sau cununile de „floare neveștejită”, adică siminoc, cu care părinții își împodobeau icoanele din paraclisele lor.

Din punct de vedere bisericesc, Bătrânul Daniil era poziționat corect. Nu îl influențau diferitele grupuri de zelotiști din vecinătate, ci se împărtășea cu Sfintele Taine la mănăstirile sau chiliile din apropiere care erau în comuniune cu Biserica. Se necăjea mult când vedea că unii mireni se împărtășeau fără evlavie și, după Sfânta Liturghie, adeseori începeau să fumeze pe afară. Considera acest lucru o mare necinstire a celor sfinte și, odată, și-a schimbat locul unde mergea ca să nu aibă parte de tulburare.

Prezența părintelui Daniil printre monahii de la Kerasía a fost o adevărată întărire duhovnicească, mai ales pentru cei tineri, proaspăt sosiți în jurul anilor ’80. Cât privește ascultarea acrivoasă față de predaniile starețului său, un ieromonah mărturisea despre conștiința curată a Bătrânului: „Odată, fiind încă începător, urcam în Kerasía cu mularul (catâr, n.a.). Aproape de locul numit «Cruce», l-am găsit pe Bătrânul Daniil că urca și era încărcat (de obicei cu o greutate mai mare de 30  kg). «Ghero-Daniil», cobor, «urcă, pune traista în lateral!». «Nu! Ce o să zică îngerul care ne vede?». Era de neînduplecat. Bătrânul său, care nu primea înlesnirile, înainte să moară i-a lăsat alt canon: «Daniil, când o să îmbătrânești, ori rămâi aici la chilie și mori, ori, dacă nu poți să te îngrijești singur, să mergi la mănăstire. Să nu devii povară în altă parte». Și de câte ori l-am rugat să vină la chilie să îl îngrijim, el, ca o stâncă neclintită: «Nu poate, bre copile, are canon»”, referindu-se la sine însuși.

Același ieromonah povestea despre folosul duhovnicesc pe care l-a avut în urma întâlnirilor cu Bătrânul Daniil. Odată, când pleca la Tesalonic, i-a spus: „A... mergi afară, pleci... Nu e bine. Monahul să rămâie aici. Preasfânta rânduiește”. Altădată, l-a găsit îngrijorat în chilie: „Îl întreb ce se întâmplă. «Are război, înțelegi?», și a adăugat, arătându-și trupul: «Vrea mâncare, vrea somn, e, e, las’ că-i arăt eu...»”. De asemenea, părintele Daniil încerca să-i îmbărbăteze pe tineri în nevoința monahală, purtându-le, totodată, de grijă. Astfel, același povestea că starețul său l-a trimis să încarce ciment de la port, iar Bătrânul Daniil l-a încurajat: „E, acum ești tânăr. Să lucrezi”. Nu zăbovea mult la discuții, ci se retrăgea imediat, scuzându-se: „Haide, acum mergi. Eu face canonașul”. Trecut de vârsta de 70 de ani, încă era „ca elasticul” și făcea nenumărate metanii zi și noapte... Chiar și la închinăciuni, mâna sa atingea pământul și așa i-a învățat și pe cei din jur, să facă metaniile complet.

Cândva, guvernatorul politic al Sfântului Munte a dorit să trimită câteva lucruri asceților săraci. Câțiva i-au spus de Bătrânul Daniil românul și astfel a ajuns un pachet și la chilia sa. Când a citit numele expeditorului, bătrânelul era nedumerit: „Guvernator politic - Republica Elenă, ce vrea cu mine guvernatorul politic? Ce mă cunoaște Republica Elenă?”, și îndată a vrut să înapoieze darul: „Cum ia pachet Daniil fără să plătească?”. Părinții din împrejurime i-au explicat că guvernatorul se va necăji și nu se cuvine să îl întoarcă, pentru că acela a trimis pachetul din dragoste, iar Bătrânul s-a hotărât: „Și eu iubesc guvernatorul. Daniil dă guvernatorului coș împletit, ia pachet”, și a cerut părinților să făgăduiască că-i vor trimite numaidecât coșul, ca să poată primi, la rândul său, pachetul. Guvernatorul a fost foarte înduioșat de simplitatea și sufletul nobil al Bătrânului Daniil, care i-a împletit un coș mare și frumos în semn de recunoștință.

Monahul Moise (†2014), un binecunoscut scriitor athonit, nota despre întâlnirea cu părintele Daniil: „Așa l-am cunoscut și eu ticălosul. Cu o dulamă scurtă, spălăcită, cu o centură subțire strânsă și cu un fes ieftin, cu mare bucurie la primirea mea. Greaca lui stâlcită îl făcea și mai harismatic: «Dumnezeu pisică, monahul șoarece. Monahul fuge, nu vrea să mănânce [să fie mâncat de] pisica Dumnezeu...». A vrut să-și golească tinichelele lui de depozitare, să îmi dea lucruri, ca să n-aibă așa multe… A vrut să dea și inima lui. Ce om bun, adevărat și rar! Dintre cei puțini. Amintirea acestui Bătrân plin de bunătate mereu emoționează și mă smerește”.

În obștea „Daniileilor”, a cărei temelie a fost pusă de Sfântul Daniil Katunakiotul, se află și astăzi părintele Daniil, care a trecut pragul vârstei de 90 de ani. Când era încă în putere, a fost protopsalt al Sfântului Munte, iconar iscusit și a purtat de grijă multor asceți din împrejurimi, cercetându-i și ducându-le cele necesare. Printre acești nevoitori de care se îngrijea, se afla și Bătrânul Daniil românul, care i-a spus: „Daniil, tu îngropi pe mine”. Într-adevăr, în iarna grea anului 1986, când a nins foarte mult, părintele Daniil grecul, cu multă greutate, a ajuns la coliba omonimului său de la Kerasía, având cu el câteva medicamente deoarece a auzit că se îmbolnăvise. Când a ajuns, i-a găsit trupul neînsuflețit, așa cum i-a prorocit Bătrânul. A fost prohodit de trei părinți, care, în ciuda temperaturii scăzute, au avut parte de multă căldură sufletească.

Astăzi, republica athonită este destul de „conec­tată” la înlesnirile și noutățile din lume, însă cine dorește încă mai poate respira din duhul vechilor părinți. Un astfel de bătrânel harismatic „din vechime”, ale cărui viață și trăire nu trebuie puse sub obroc, a fost părintele Daniil, ajuns în Sfântul Munte de pe meleaguri botoșănene. Pe cărările bătătorite de numeroși asceți, el își căra traista grea pentru că așa i-a lăsat ca ascultare starețul său: „Noi suntem trăistari. Orice am avea nevoie o să aducem cu spatele. Nu avem mular”. Să avem parte de rugăciunile sale!