Părintele Sofian şi dorul de rugăciune

Se împlinesc la 7 octombrie 110 ani de la naşterea părintelui Sofian Boghiu (1912-2002), un mare trăitor al Ortodoxiei, duhovnic despre care cei mai mulţi dintre foştii ucenici, precum şi alte persoane, clerici şi mireni, care au avut şansa de a-l cunoaşte, povestesc că era un om al rugăciunii. Chipul său luminos, aşa cum ni-l înfăţişează şi fotografiile, ne oferă tuturor impresia de netăgăduit că aşa arată un om care Îl cheamă în rugăciune tainică şi smerită pe Domnul Iisus Hristos.

Despre duhovnicul deosebit, care şi-a purtat vreme de câteva decenii, cu sârguinţă şi nădejde, luptele vieţii monahale „în pustia capitalei”, care a fost şi stareţ al mănăstirilor Antim şi Plumbuita şi a devenit o călăuză spre mântuire pentru mulţi credincioşi, am găsit mărturii prețioase în cartea „Părintele Sofian Boghiu - un iconar de suflete”, publicată la editura BASILICA, în 2017. Prin intermediul câtorva pasaje desprinse din această carte - îngrijită de foștii săi ucenici, Preasfințitul Părinte Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud, și arhimandritul Mihail Stanciu - vom încerca să facem un portret al părintelui Sofian pentru cei care nu l-au întâlnit.

„A înnoit şi înfrumuseţat viaţa celor care i-au urmat sfatul”

Pe duhovnicul supranumit „iconar de suflete”, pentru calitatea sa de pictor de biserici şi de restaurator al sufletelor, l-a cunoscut şi Părintele Patriarh Daniel în timpul şederii Preafericirii Sale la Mănăstirea Antim (septembrie 1988 - martie 1990). În cuvântul-îna­inte la volumul amintit, Patriarhul României esenţializează această dimensiune duhovnicească a părintelui Sofian: „El a ridi­cat mulţi oameni căzuţi spiritual, a încurajat pe mulţi deznădăjduiţi, a luminat şi călăuzit pe calea mântuirii multe suflete dezorientate, a înnoit şi înfrumuseţat viaţa celor care i-au urmat sfatul părintesc. Părintele Sofian a reflectat prin slujirea şi viaţa sa, ca preot şi predicator, ca duhovnic şi păstor, ca rugător şi pictor, icoana Marelui Păstor, imprimând în faptele lui virtuţile slujirii lui Hristos: smerenia, blândeţea, înţelepciunea, dar mai ales iubirea de Dumnezeu şi de oameni. Aceste virtuţi personale au fost imprimate şi au devenit lucrătoare în toate sufletele «restaurate» de părintele Sofian, precum nişte icoane vechi, prin Taina Spovedaniei, cu al său «cuvânt cu putere multă» (Psalmul 67, 12), prin care alina suferinţa şi încuraja nevoinţa fiilor săi duhovniceşti”. 

Se considera mereu începător

Printre multele calităţi ale fostului său stareţ şi duhovnic, părintele arhimandrit Mihail Stanciu de la Mănăstirea Antim din Bucureşti arată că rugăciunea inimii era o preocupare permanentă: „Cred că starea și trăsătura dominantă a părintelui Sofian era rugăciunea. Tăcerea, blândețea și lumina ce iradiau împrejurul său erau mărturia rugăciunii lui neîntrerupte. Deprinsă de la părintele Ioan Culîghin, pe care îl iubea foarte, lucrarea rugăciunii lui Iisus era, cum spunea însuși părintele Sofian, «experiența duhovnicească la care era mereu începător». Dar întotdeauna învăța pe alții să se roage neîncetat, povățuindu-i pe mulți ucenici monahi și mireni cum să se angajeze în această lucrare lăuntrică numită de Sfinții Părinți plugăria sufletului. Părintele Sofian ne-a lăsat și nouă dorul de rugăciune și rugăciunea lui însuşi pentru noi. Credem că și acum părintele se roagă pentru această obște monahală și pentru toți credincioșii mireni cărora le-a fost duhovnic”. 

„Cunoştea bine tainele Filocaliei”

Preasfinţitul Părinte Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud, format duhovniceşte prin sfaturile şi exemplul viu al părintelui Sofian, creionează în paginile de amintiri şi o detaliată biografie a duhovnicului, arătând că din dragoste pentru păstrarea credinţei şi din râvnă pentru rugăciunea inimii, părintele Sofian a suferit închisoare: „Astfel, în vara anului 1958, este arestat şi închis împreună cu alţi 16 intelectuali, clerici şi mireni, din cadrul mişcării spirituale Rugul Aprins, care îşi desfăşura activitatea în această oază de spiritualitate din centrul Capitalei. Părintele Sofian cunoștea bine tainele Filocaliei, dar și scrierile marilor duhovnici ruși Ignatie Briancianinov, Teofan Zăvorâtul, Ioan de Kronstadt, pe care le răspândea în copii dactilografiate ori scrise de mână credincioșilor de la Antim încă din primii ani ai stăreției sale (1950- 1955). Prin această activitate se încerca păstrarea vie a credinței în acești primi ani ai dictaturii comuniste, în ciuda riscurilor foarte mari pe care le presupunea răspândirea adevărului într-o epocă a minciunii“. 

Întâmplări vii

Latura de slujitor al Altarului şi de rugător pentru sine şi pentru semeni este subliniată în toate mărturiile cuprinse în volumul la care ne referim. Întâmplări vii, în culori mişcătoare, aflăm şi din mărturiile consemnate de vrednicii de pomenire ierarhi Teoctist Patriarhul, Nicolae Mitropolitul Banatului, Gherasim Arhiepiscopul Râmnicului, dar şi din cele oferite de câţiva ierarhi contemporani: IPS Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei; IPS Părinte Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului; IPS Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului; IPS Părinte Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei; IPS Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos; PS Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Se mai găsesc în carte amintiri şi gânduri semnate de o seamă de monahi, preoţi şi oameni de cultură: arhim. Benedict Sauciuc, ierom. Gamaliel Sima, pr. Petru Ciobanu şi soţia sa Angela, pr. Florin Busuioc, Emanuel Bădescu, Costion Nicolescu, Viorel Călin, Maria Huivan. Nu în ultimul rând, portretul părintelui Sofian Boghiu este completat în tuşe de recunoştinţă şi frumoase aduceri-aminte de regretaţii: ierom. Adrian Făgeţeanu, acad. Virgil Cândea, prof. Gheor­ghe Vasilescu.