Părintele Teofil Părăian şi educaţia pentru o viață frumoasă

În relația părinte-copil, nu doar sfaturile și regulile de comportament sunt importante, ci, în primul rând, exemplul pe care îl dau adulții, zi de zi, celor mici, prin modul lor de a se purta în intimitatea familiei și în lume. Părintele Teofil Părăian spunea: „Oamenii cu frica lui Dumnezeu mărturisesc că la temelia vieții lor trăite în lumina poruncilor lui Dumnezeu stau îndrumarea și mai ales exemplul părinților lor. Cineva mărturisea că în casa părinților săi se obișnuia ca seara, după cină, toți să se roage împreună. «Locul meu la rugăciune era lângă tata. Când voiam să văd cum se roagă un sfânt, mă uitam la tata și știam că așa se roagă sfinții» - sunt cuvinte care cuprind o mărturisire la care e bine să luăm aminte, pentru a pre­țui rugăciunea în familie”.

Părintele Teofil Părăian s-a ivit pe lume la data de 3 martie 1929, în satul Topârcea - situat la o distanță de 25 de kilometri de Sibiu. În familia sa - în care bărbații, din moși-strămoși, se îndeletniceau cu plugăria -, micul Ioan s-a împărtășit din dragostea și evlavia pe care părinții săi o aveau pentru Dumnezeu. Acolo a învățat primele noțiuni despre credință și a deprins acele mici obiceiuri care l-au ajutat, în timp, să își cristalizeze o viziune creștină despre viață: rugăciunea care prefața protector somnul, închinatul pernei înainte de culcare, rostirea rugăciunii „Tatăl nostru” înaintea meselor. Cel mai mult, însă, l-a marcat dragostea pe care o simțea iradiind în prezența mamei sale. Cu multă afecțiune își amintea părintele Teofil, peste ani, un amănunt din copilăria sa: „Mi-aduc aminte, a fost odată la noi o întâmplare grea la mănăstire și mama a zis: «Apoi, dacă nu mai poți sta acolo, să vii acasă, că doar tu ai unde veni». E ceva atât de înduioșător, atât de plăcut, atât de dulce... Vedeți ce înseamnă inima de mamă? Nu te lasă niciodată; orice ar fi, mama nu te uită”.

Ajuns la vârsta senectuții, părintele Teofil compara atmosfera spirituală, care domnea în familia sa și în satul românesc de altădată, cu aceea din prezent, concluzionând realist: „Acum cincizeci de ani, oamenii gândeau altfel decât cei de acum, iar copiii de astăzi nu se mai nasc și nu-și mai trăiesc copilăria în condițiile de altădată, pe care le-am știut eu, în satul în care m-am pomenit, în satul în care mi-am trăit primii ani ai vieții mele. Credința ortodoxă de odinioară era una în care se știa de o lege a lui Dumnezeu, oamenii trăiau cu un sentiment al sacrului, se gândeau la Dumnezeu mai mult și-L simțeau mai aproape și aveau conștiința că și gândurile cele bune vin de la Dumnezeu. Era mai multă bună-cuviință. Toate acestea parcă s-au ascuns cumva. Lumea de atunci știa mai bine de Biserică, se gândea mai mult la Maica Domnului, la sfinții lui Dumnezeu, erau cinstitori ai oamenilor lui Dumnezeu, care sunt preoții, aveau o sfială în fața lucrurilor sfinte, iar evlavia lor nu se raporta numai la lucrurile sfinte direct, ci și la natură; de multe ori era afirmat faptul că pe grâu e obrazul lui Dumnezeu. Așa gândeau oamenii de odinioară și nu mai gândesc oamenii de acum”.

Împărăţia cerurilor se dă celor nevinovaţi asemenea copiilor

Pentru a recupera, măcar în parte, ceva din firescul vieții de odinioară, merită să ne aplecăm cu interes și atenție asupra sfaturilor pe care părintele Teofil Părăian le adresa taților și mamelor, dornici să le ofere copiilor o edu­cație cât mai frumoasă. Părintele de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus le reamintea că nu doar maturul este un reper demn de urmat pentru copil, ci și copilul pentru omul adult. Trebuie să tindem spre curățenia sufletească a copiilor, iar acest lucru nu este posibil decât într-o existență asumată cu seriozitate, responsabil: „Știm de la Domnul Iisus Hristos - spunea părintele Teofil - că în Împărăția lui Dumnezeu intră cei ce sunt așa cum sunt copiii, adică cei cu nevi­novăție copilărească (Matei 18, 3). Este bine, deci, să ne străduim să aducem în noi acea stare sufletească de nevinovăție, care este plăcută lui Dumnezeu și oamenilor, iar aceasta să o realizăm cu mintea omului deplin, ce stă în fața vieții de familie cu seriozitate și cu răspundere. Aceasta înseamnă, de fapt, să dorim și să ne străduim a mărturisi pe Dumnezeu în cer, cu rugăciunea, și pe pământ, cu cuvintele și cu faptele bune. Aceasta înseamnă, de fapt, să aducem mărire lui Dumnezeu în intimitatea sufletului nostru, cu gândurile și cu dorințele ce le avem, ca să fie îngerii împrejurul casei noastre și în jurul nostru și Dumnezeu să fie cu noi la masă”.

Fiecare din noi este sinteza părinţilor săi 

De multe ori, părinții pretind de la copiii lor abilități, aptitudini pe care ei, la vremea lor, nu le-au avut. Nu de puține ori, pretențiile noastre excesive, nerealiste, produc în sufletele copiilor trăiri, sentimente toxice: frustrare, inhibare, sentimentul că nu sunt acceptați sau că, indiferent câte eforturi ar face, niciodată nu vor reuși să satisfacă standardele de excelență impuse de tata sau de mama. Părintele Teofil ne învață pe noi, părinții, să ne acceptăm copiii așa cum sunt, cu calități și cu defecte: „Copilul este oglinda părinților, care sigur au avut și ei, și bune și rele, amestecate. Așa cum există asemănare între părinți și copii, între bunici și nepoți, din punct de vedere fizic și fiziologic, există, tot așa, o asemănare din punct de vedere sufletesc. Odată m-am întâlnit cu cineva la Ocna Sibiului, care m-a luat cu căruța să mă ducă la părinții mei acasă. Acela mi-a spus că el are «inimă bună ca tatăl lui și gură rea ca mama sa». Deci, și-a dat seama că el este o sinteză, chiar dacă nu mi-a spus: «Părinte, eu sunt o sinteză a lui tata și mama». (...) Uitați-vă la copiii voștri, la nepoții voștri, să vedeți cum trăiți voi mai departe în existența lor și cu cele bune, și cu cele rele. Omul nu aduce din străfunduri de existență numai lucruri bune și nu aduce numai lucruri rele, aduce viața amestecată. Fiecare dintre noi e o sinteză ca existență umană”. Acceptarea realistă a acestui dat ereditar nu implică, însă, că suntem scutiți de efortul unei vieți ascetice, de luptă împotriva patimilor și înclinațiilor rele: „Fiecare dintre noi trebuie, însă, să fie cu luare aminte la ceea ce suntem noi, să ne curățim pe noi înșine ca să putem duce mai departe, să putem da mai departe prin procreație (cei care se angajează la aceasta) mai mult calități pozitive decât negative și să se împuțineze răul și prin această grijă de îmbunătățire a omului”.

Ce zideşte rugăciunea dărâmă televizorul

Părintele Teofil recomanda ca în educația copiilor noștri să acordăm o atenție deosebită practicii rugăciunii, fiind totodată vigilenți în privința înrâuririi negative pe care o pot avea asupra evoluției sale spirituale televizorul și noile tehnologii: „(...) Să învățăm copiii, din copilărie, încă, să zică: «Doamne Iisuse...» Dar dacă îi învățăm să zică rugăciunea, iar pe de altă parte le ținem televizorul deschis ca să vadă spurcăciunile care se dau acolo, apoi degeaba zic: «Doamne Iisuse...» Fiți atenți! De noi depinde viitorul țării noastre, nu numai cum se zice, că de tineret”. Părintele își amintea, plin de duioșie: „Când eram copil spuneam o rugăciune care tot pentru copii se potrivește mai mult, și anume: «Cruce-n casă,/ Cruce-n masă,/ Îngeri împrejur de casă,/ Dumnezeu cu noi la masă». Ce lucruri frumoase și simple, fără să fie complicate deloc, o teologie populară, să ai gândul la Crucea Domnului Hristos, să o simți lângă tine, să călătorești cu ea: «Sfântă Cruce, armă dulce, fii cu mine pe unde m-oi duce»; «Îngeri împrejur de casă, Dumnezeu cu noi la masă» - foarte frumos - sunt așa, niște gânduri minunate care sunt gânduri de rugăciune particulară, care se prelungesc apoi și în rugăciunea liturgică”.

„Tata” înseamnă siguranţă 

Dacă am prefaţat acest articol cu amintirea părintelui Teofil faţă de mama sa (care l-a făcut să înțeleagă mai bine dragostea pe care Maica Domnului ne-o poartă nouă, oamenilor), în încheiere voi reproduce un alt crâmpei din amintirile sale, care ne ilustrează cât de mult îl poate întări în credință, pe un copil, o legătură sufletească firească cu tatăl său: „(...) Tatăl nostru cel din ceruri este mai bun decât părinții noștri pământești. Eu mă gândesc la tatăl meu, care nu în toate împrejurările a fost foarte bun. Totuși, nu și-a uitat niciodată datoria lui de tată. Când mă duceam acasă, trimiteam vorbă să mă aștepte la gară, pentru că de la gară până acasă era o distanță de 9 kilometri. Întotdeauna aveam încredințarea că mă va aștepta. Venea tata cu căruța, mă lua și mă ducea acasă. De ce? Pentru că era tată. Nu aș fi îndrăznit să rog pe nimeni alt­cineva să vină să mă ia, dar aveam siguranța că tata nu numai că nu se simte stingherit, dar se simte bucuros că mă poate duce la casa părintească. Iar dacă noi, răi fiind, știm să dăm fiilor noștri cele bune, cu atât mai mult Tatăl cel din ceruri!”.