Participare activă sau contemplativă la Sfânta Liturghie?

Părintele John Meyendorff a fost un teolog de excepţie al secolului al XX-lea, iar cercetarea întreprinsă de el pe plan academic este apreciată în continuare la nivel înalt. În lucrarea sa intitulată „Teologia bizantină“, ilustrul teolog dedică un capitol întreg Tainei Euharistiei, unde încearcă să explice concepţia lumii bizantine legată de Sfânta Împărtăşanie, fără a încerca o prezentare grandioasă, ci una cât se poate de obiectivă, directă şi incisivă.

Din debutul capitolului indicat, părintele John Meyendorff se arată preocupat de un paradox care încă mai frământă minţile unor teologi contemporani, şi anume cum a fost posibil ca, pe măsură ce creştinismul se răspândea fulminant, în special în secolul al IV-lea, atrăgând tot mai mulţi convertiţi, participarea credincioşilor la Taina Euharistiei să scadă într-un mod aproape dramatic. Dincolo de explicaţia oferită de părintele Meyendorff şi pe care o vom reda ceva mai jos, trebuie să specificăm că mulţi păgâni au dorit Botezul la vremea respectivă dintr-un interes pur politic. De vreme ce conducerea imperială devenise creştină, atunci şi poporul, în mod logic, trebuia să urmeze această cale, mai puţin din convingere şi mai mult din interes. Astfel, s-a constatat o slăbire a fervorii religioase a comunităţilor creştine, deoarece mulţi convertiţi nu şi-au respectat conduita pe care trebuia să o adopte. Nu numai că nu şi-au părăsit păcatele de dinaintea primirii Botezului, ci au continuat să persevereze în acestea. De asemenea, au îmbrăţişat diverse erezii existente la vremea respectivă, printre care se poate remarca arianismul. Aşadar, nu trebuie să ni se pară surprinzătoare afirmaţiile părintelui John Meyendorff, precum acestea: „Sensul eshatologic al Euharistiei presupunea o retragere din «lume», o comunitate «închisă» a unor participanţi devotaţi. Întrucât în imperiul lui Constantin şi Justinian Biserica şi lumea deveniseră indiscriminabil ca o singură societate, Euharistia a trebuit să fie protejată de «mulţime», care deja încetase să mai fie «poporul lui Dumnezeu»“ („Teologia bizantină“, trad. de pr. Alexandru Stan, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996, p. 269). Prima parte a fragmentului părintelui Meyendorff ne poate pune uşor în încurcătură, deoarece prezintă comunitatea creştină atât drept una care respinge această lume, fiind preocupată doar de cea viitoare, cât şi drept o facţiune elitistă care îi preferă ca membri numai pe cei aleşi. De fapt, părintele Meyendorff dorea să afirme numai că un creştin care recunoaşte Euharistia drept Trup şi Sânge al lui Hristos nu poate să ignore sensul ei eshatologic care face trimitere la Împărăţia cerurilor. În definitiv, nu însetăm după comorile acestei lumi, chiar dacă ne folosim de ele pentru a duce viaţa pământească la bun sfârşit, ci însetăm după Împărăţia cea nepieritoare a lui Dumnezeu. Pe de altă parte, Euharistia nu poate fi oferită oricui, oricând, oricum. Fără primirea Tainei Botezului, nu putem fi părtaşi Trupului şi Sângelui lui Hristos. Aşadar, de aceea, comunitatea creştină este una „închisă“. Însă ea este deschisă oricui doreşte să primească Botezul - să moară şi să învieze cu Hristos. Cu toate acestea, îngrijorător este finalul declaraţiei teologului, şi anume că Euharistia trebuia „protejată de mulţime“ în cadrul Imperiului Bizantin care se încreştinase aproape în totalitate. De fapt, Euharistia nu mai putea fi oferită multor creştini pentru că ei înşişi nu mai demonstrau prin absolut nimic dorinţa de a o primi. Veneau la biserică din obişnuinţă, se spovedeau arareori, nu posteau deloc, dar nu aceasta era marea problemă. Marea problemă era că Împărtăşania le devenise indiferentă. Faptul că o primeau sau nu nu mai constituia o diferenţă pentru ei.

Participare sacramentală sau vedere intelectuală?

În continuare, părintele John Meyendorff afirmă că o a doua problemă a societăţii bizantine în ceea ce priveşte Taina Euharistiei consta în crearea unui sistem raţional de explicare simbolică a Liturghiei. Astfel, pentru fiecare credincios, Liturghia începea să reprezinte mai mult o posibilitate de contemplare a unui act măreţ, grandios, dar din care lipsea exact esenţialul: participarea activă prin primirea Împărtăşaniei. Iată cuvintele părintelui Meyendorff: „Însă mai problematică era raţionalizarea teologică a acestei situaţii noi, raţionalizare susţinută de unii comentatori ai cultului care au început să explice Euharistia (a se înţelege Liturghia, n.n.) ca sistem de simboluri menite «contemplaţiei». Participarea sacramentală a fost înlocuită, astfel, treptat, cu vederea intelectuală“ („Teologia bizantină“, p. 269). Regăsim acest imbold şi în scrierile unor teologi ortodocşi contemporani, care vorbesc foarte mult despre împărtăşirea simbolică prin cuvânt, considerând că simpla prezenţă la Liturghie şi ascultarea cuvintelor acesteia reprezintă, totuşi, o formă de comuniune cu Hristos. Desigur, nimeni nu contestă acest adevăr, dar întrebarea-cheie este dacă o putem considera suficientă. Nu cumva în spatele acestei poziţii defensive ne apărăm în realitate propria indiferenţă şi laxitate morală, statutul de creştini „căldicei“, care totuşi vin la slujbele Bisericii şi încearcă să se apropie de Hristos, dar Îl resping în realitate sub masca bunelor intenţii? Aşadar, bine este să venim la biserică şi să ascultăm cântările şi citirile din slujbele liturgice şi în special Sfânta Liturghie, dar este infinit mai bine să ne pregătim cum se cuvine pentru a-L primi pe Hristos în Sfânta Împărtăşanie, cu binecuvântarea duhovnicului nostru. Nimeni nu contestă validitatea simbolismului Sfintelor Taine şi nimeni nu contestă hrănirea sufletească prin ascultarea cu atenţie a rugăciunilor care le alcătuiesc forma văzută, dar nimeni nu poate pune semnul egal între acest mijloc de întâlnire cu Hristos şi primirea Sfintei Împărtăşanii. În ceea ce priveşte accentuarea excesivă a importanţei simbolismului liturgic, părintele John Meyendorff atrage atenţia asupra unui eveniment care a zguduit lumea bizantină în secolele al VIII-lea şi al IX-lea, şi anume criza iconoclastă. Pentru iconoclaşti, însăşi Sfânta Împărtăşanie ajunsese să fie considerată drept un „simbol“ al lui Hristos, iar nu drept ceea ce este cu adevărat - Trupul şi Sângele Domnului. Părintele John Meyendorff precizează: „În secolul al VIII-lea, acest simbolism a dus la o gravă dispută teologică privind Euharistia - singura dispută cunoscută vreodată de Bizanţ. Sinodul iconoclast din anul 754, condamnând utilizarea religioasă a icoanelor, a proclamat că singura «icoană» admisibilă a lui Hristos este aceea statornicită de Însuşi Hristos: Trupul şi Sângele euharistic. Această afirmaţie clară şi radicală, bazată pe o îndelungată tradiţie, a fost o ameninţare reală la adresa ortodocşilor“ („Teologia bizantină“, p. 270). Tradiţia îndelungată la care face referire aici Meyendorff se referă la utilizarea acestui termen cu privire la Euharistie de Sfinţii Dionisie Areopagitul şi Maxim Mărturisitorul. Aceşti Sfinţi Părinţi, însă, nu au folosit termenul de „simbol“ cu sensul cu care îl foloseau iconoclaştii, ci au afirmat mereu faptul că Sfânta Împărtăşanie reprezintă Trupul şi Sângele Domnului şi că nu ne împărtăşim cu un simbol, ci cu prezenţa reală a Domnului.