„Patriarhia românească”

Sărbătorim 100 de ani de la înfiinţarea Patriarhiei Române. Procesul de ridicare a Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie a început la 4 februarie 1925, prin hotărârea Sfântului Sinod, şi s-a încheiat la 1 noiembrie 1925, prin întronizarea Patriarhului Miron Cristea. Timp de un an, de la finele anului 1924 şi până la sfârşitul anului 1925, presa din România a oferit spaţii largi textelor care au susţinut înfiinţarea Patriarhiei Române. Regăsim în această perioadă editoriale extrem de interesante, care vorbesc despre importanţa ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie atât pentru lumea ortodoxă, cât mai ales pentru Regatul României.

Spre exemplu, „Universul” publica pe prima pagină a ediţiei sale de marţi, 9 decembrie 1924, articolul semnat de Nicolae Iorga, cu titlul: „Patriarhatul României. Părerile d-lui N. Iorga”. Aici, marele nostru istoric expune motivele pentru care susţine înfiinţarea Patriarhatului la noi în ţară: „pentru că vecinii noştri ortodocşi îl au” şi, în continuare, aduce date istorice legate de patriarhatele sârb şi bulgar, subliniind că patriarhiile vechi sunt dominate de greci, iar ruşii au Patriarhie din secolul al XVI-lea.

Tot în „Universul”, la 11 decembrie 1924, Mitropolitul Nectarie al Bucovinei subliniază necesitatea ridicării scaunului de mitropolit primat la rang de Patriarh: „Noi trebuie să dăm cinstea cuvenită mitropolitului nostru primat şi să ridicăm scaunul lui la acel rang, care să-i dea posibilitatea a vorbi în numele Ortodoxiei, adică să-i dăm rangul de Patriarh”.

Acelaşi cotidian, condus de Stelian Popescu, publica duminică, 14 decembrie 1924, pe prima pagină, editorialul „Patriarhatul bisericii române ortodoxe”, în care se menţiona că „s-a hotărât înfiinţarea Patriarhatului român”, adică Statul şi Biserica s-au pus de acord pentru ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie. În ceea ce priveşte importanţa acestui act, care se va împlini în februarie 1925, afirma că „înfiinţarea patriarhatului român prezintă şi o importanţă de ordin politic, dată fiind situaţia în care se găsesc celelalte biserici ortodoxe şi patriarhate din Orient”.

Un alt articol dedicat necesităţii înfiinţării Patriarhiei Române apare în „Universul”, la 24 decembrie 1924, sub titlul: „Patriarhatul român”. Acest editorial arată că „nici o biserică ortodoxă nu merită mai mult ridicarea ei la acest înalt rang ca Biserica românească”, pentru că ea „a fost scutul creştinismului în Orient, mai mult ca oricare alta”. Subliniază rolul Bisericii Ortodoxe Române în păstrarea identităţii noastre: „Bisericii apărătoare de lege şi de neam, bisericii păstrătoare de datini i se datora această cinste (de a fi Patriarhie), pe care şi-a câştigat-o prin nemăsuratele ei jertfe”. Acum, însă, când se pregăteşte să devină Patriarhie, trebuie să ştie că această demnitate „cere o concepţie bine stabilită de rostul mare ce îl are, de sacrificiile financiare ce trebuie să se facă de către stat pentru a-i asigura toată strălucirea şi putinţa să-şi îndeplinească menirea şi în ţară şi peste hotare”.

Articolul arată faptul că înfiinţarea Patriarhiei Române este un omagiu adus Bisericii noastre: „De aceea noi, care aşteptăm cu înfrigurare înfiinţarea patriarhatului român, omagiul de recunoştinţă ce neamul românesc întregit îi aduce Bisericii mame, Bisericii ocrotitoare, Bisericii tuturor năzuinţelor şi a tuturor nădejdilor noastre...”

Acestea sunt câteva dintre gândurile exprimate înainte de înfiinţarea Patriarhiei noastre. Odată cu apariţia ei pe scena istoriei, la 4 februarie 1925, apar în presă editoriale ce vorbesc de importanţa istorică a acestui act sinodal.

În publicaţia „Neamul Românesc”, condusă de Nicolae Iorga, în ediţia sa de sâmbătă, 7 februarie 1925, pe prima pagină, se consemnează înfiinţarea Patriarhiei Române într-un articol intitulat sugestiv: „Patriarhatul românesc”, în care editorialistul subliniază: „Înfiin­țarea patriarhatului românesc desigur este un act de o mare importanță. România întregită, cu numeroasele ținuturi alipite în care biserica noastră avea un loc de căpetenie, trebuia să aibă un patriarh ca șef suprem al bisericii”.

La Cernăuţi, ziarul „Glasul Bucovinei”, de sâmbătă, 7 februarie 1925, publica articolul „Noul Patriarh al României” şi arăta bucuria adusă românilor de ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie: „Vestea aceasta despre înfiinţarea Patriarhiei române trebuie să ne umple sufletul de bucurie, căci aceasta este un semn că ţara noastră merge spre un viitor mare şi frumos”.

Cotidianul etalon al interbelicului românesc, „Universul”, de sâmbătă, 7 februarie 1925, publică editorialul intitulat simplu „Patriarhia”, în care arată că „actul istoric al Sf. Sinod are o însemnătate deosebită nu numai pentru noi, românii, dar şi pentru întreaga ortodoxie creştină. Acest act are o importanţă deosebită din cauza crizei pe care o suportă celelalte biserici creştine ortodoxe din Orient. Patriarhia românească este o nouă putere chemată să colaboreze cu celelalte la înaintarea spirituală a popoarelor de sub oblăduirea Bisericii din Răsărit”. Înfiinţarea Patriarhiei Române „este un eveniment istoric, cu înţeles adânc, în vârtejul preocupărilor grave ale ceasului de acum”.

Editorialistul de la „Universul” scrie că „Biserica noastră avea dreptul la înălţare, prin jertfele şi contribuţiile ce le-a adus, în decursul istoriei, întru neştirbirea prestigiului Bisericii din Răsărit. Istoria neamului românesc se confundă aproape, în negura veacurilor, cu istoria însăşi a Bisericii noastre, căreia voevozii i-au dat întotdeauna însemnătatea ce trebuie să o aibă într-un stat creştinesc. Astfel stând lucrurile, e logic ca evenimentul să ia proporţiile unei sărbători naţionale, unei îndreptăţiri fireşti a străduinţelor, pe calea spirituală, ale neamului românesc”.

Tot „Universul” publică luni, 9 februarie 1925, textul cu titlul: „Un eveniment în viaţa noastră naţională - Patriarhia Română”. Editorialul arată că înfiinţarea Patriarhiei Române este „un act de o covârşitoare importanţă naţională - un eveniment epocal”, prin care „s-a realizat astfel nu numai un vis scump al inimilor credincioşilor români de pretutindeni, dar s-a împlinit şi o măsură care era de multă vreme necesară pentru prestigiul autorităţii noastre ca Stat şi Biserică”.

O altă publicaţie importantă a epocii, „Adevărul”, în ediţia sa de sâmbătă, 14 februarie 1925, titra pe prima pagină: „Patriarhatul”. Textul ne spune că „Biserica ortodoxă română era virtualmente, prin caracterul ei de autocefală, în drepturile şi situaţia patriarhiei. Însem­nătatea politică pe care a dobândit-o România prin întregirea naţională şi prin noile raporturi cu celelalte biserici, reprezentate în credinţa noilor cetăţeni ai statului, a impus transpunerea şi în formă a unei stări de fapt. Patriarhatul român nu are o tradiţie religioasă, dar are de­sigur una politică”.

Editorialul menţionează că, prin „această nouă înălţare, biserica ortodoxă română câştigă noi îndatoriri spirituale. Toţi românii sunt doritori ca ele să fie împlinite cât mai întreg, pentru ridicarea sufletească a poporului după tradiţia de îngăduinţă, de pace şi de bună înţelegere, care a făcut pe drept distincţia morală şi creştină a ortodoxismului şi, în special, a ortodoxismului românesc”.

O să închei rândurile de faţă cu un text publicat în ziua întronizării primului Patriarh al României. Este vorba de editorialul cu titlul „Patriarhia românească”, din ziarul „Patria”, ediţia de duminică, 1 noiembrie 1925, unde autorul ne spune că „odată cu întemeirea Patriarhiei și organizația unitară a Bisericii românești, trebuie să înceapă marea luptă pentru credința, pentru convingerea creștină în preoți și laici. Numai pe acest temeiu se poate clădi mai departe, se poate valorifica întreaga construcție externă, cu toate ramificările ei. Suntem încre­dințați că, deplin organizată azi, Biserica va începe această luptă de care e strâns legat viitorul neamului întreg”.