În Anul comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor din temnițele comuniste, se cuvine a da mărturie de cel care și-a zugrăvit icoana, într-un timp scurt, dar frumos alcătuită de virtuțile ce l-au
Patriarhul Miron Cristea, ocrotitor al orfanilor de război
În noianul responsabilităților ce-i reveneau ca păstor al Bisericii și slujitor al neamului, în taina inimii sale, ierarhul Miron Cristea a avut o chemare lăuntrică specială - grija față de copiii suferinzi ai neamului român, cei care în ochii săi reprezentau icoana curăției îngerești: „Și cum vă văd pe voi [...] nevinovaților copii de școală, care înlocuiți corul îngerilor, ce cântau deasupra ieslei de la Betleem: «Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace și între oameni bunăvoire», iată vin și eu între voi, eu arhipăstorul vostru, eu părintele vostru iubitor, căci voi sunteți fiii mei sufletești, voi sunteți comoara mea” (Elie Miron Cristea, Pastorale și cuvântări ale unui episcop român în țară sub stăpânire străină, vol. II, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1923, p. 102).
În ceasurile de cumpănă ce au urmat Marelui Război (1914-1918), când soarele răsărea peste pământurile însângerate ale țării noastre, iar văduvele și orfanii priveau în tăcere spre cer, întrebându-se de ce le-a fost dată o astfel de cruce, Biserica Ortodoxă Română, prin glasul păstorului său, ierarhul Miron Cristea - „om de o rară bunătate sufletească”, după cum îl numea preotul Sebastian Stanca -, și-a ridicat vocea din fața Sfântului Altar, chemându-i pe credincioși și pe conducători la o lucrare sfântă: cinstirea eroilor și ocrotirea celor lipsiți de sprijin, a celor rămași în voia sorții pe marea zbuciumată a vieții. Femeile își jeleau bărbații căzuți pe câmpul de luptă, iar copiii plângeau după părinții ce se stinseseră cu numele lor pe buze și cu ochii ridicați spre cer. Amintindu-și de momentele petrecute pe front, Miron Cristea mărturisea: „Ca arhiereu m-am ținut de o părintească datorie a cerceta în cursul războiului mulți ostași răniți de prin multe spitale și lazarete, și la cuvintele mele de mângâiere toți cei greu răniți, unii de moarte, mi-au dat aproape același răspuns stereotip: «Toate le-aș suferi ușor, Preasfințite, numai gândul la copilașii de acasă, care rămân orfani, îmi sfâșie inima de o cumplită durere»” (Cuvântări ținute de Înaltpreasfinția Sa domnul domn dr. Miron Cristea, Mitropolit primat al României, Ed. Cartea Românească, București, 1923, p. 28).
Războiul a semănat pustiire, dar a lăsat și o tainică misiune: ca neamul întreg, Biserica și Statul, deopotrivă, să aibă în grijă acești copii ai durerii, orfanii eroilor neamului, fiii jertfei. Ei nu mai erau doar ai familiei de sânge, ci deveniseră fiii unei națiuni întregi, rădăcina unui viitor clădit pe sacrificiul trecutului: „țara avea datoria să ia asupra-și îngrijirea lor, să-i crească, să-i învețe, să le dezvolte caracterele, să facă din ei cetățeni muncitori și cinstiți, vrednici de jertfa eroică a părinților lor” (Pentru neam și țară. Societatea ocrotirea orfanilor din război 1916-1924, Tipografia „Adolf Sonnenfeld” societate anonimă, Oradea-Mare, f.a., p. 149). Marele istoric Nicolae Iorga mărturisea: „Fiecare popor care a fost silit să ofere sângele fiilor săi pentru îndeplinirea dreptăților nemuritoare nu poate avea o datorie mai sfântă decât a crește și ocroti, decât a adopta pe odraslele lor, lipsite adesea și de calda iubire a mamelor” (Almanahul orfanilor din război pe anul 1922, Institutul de Arte Grafice N.V. Ștefaniu, 1922, p. 22).
Pentru ca această grijă să nu rămână doar o înflăcărare de o clipă, ci o lucrare durabilă, Olga M. Sturza, împreună cu regina Maria, cu ajutorul Guvernului țării, a întemeiat, la 16 septembrie 1916, la Iași, Orfelinatul „Regina Maria”, adăpost pentru cei dintâi orfani ai războiului. A fost un lăcaș unde lacrimile erau șterse cu mâini de îngeri în haine lumești. Din această lucrare de taină și durere s-a născut, prin osteneala multora și binecuvântarea lui Dumnezeu, Societatea „Ocrotirea orfanilor din război”, întărită prin lege, dar cu duh evanghelic, ca să cuprindă, fără deosebire de neam sau de religie, pe toți copiii rămași singuri. Între anii 1917 și 1920, au fost înființate nouă regionale pe întregul pământ românesc, ultima dintre ele întemeindu-se în Transilvania, la 2 noiembrie 1920.
Pe temelia Unirii și a păcii, ierarhul Miron Cristea a susținut această lucrare sfântă. În Duminica Floriilor din anul 1919, la întemeierea filialei sibiene a societății, el spunea: „pe întreg întinsul României se află sute și mii, chiar zeci de mii de orfani «flămânzi și goi, făr’adăpost, ajunși pe urma războiului - vorba lui Goga - copiii nimănui»” (Cuvântări..., p. 27). Și i-a încredințat pe toți credincioșii că bucuria Unirii va fi completă doar când acești copii vor primi adăpost și dragoste părintească!
La 1 ianuarie 1920, cu ocazia ceremoniei învestiturii lui Miron Cristea în demnitatea de Mitropolit primat al României, la Palatul Regal, ierarhul dorește ca Biserica să nu fie doar un loc al rugăciunii, ci o mângâietoare vie, „ajutătoare celor săraci, lipsiți și bolnavi” și o „maică iubitoare a fiilor poporului român” (Cuvântări...,p. 58). La 15 aprilie 1920, la Timișoara, în cuvântul său de binecuvântare rostit cu ocazia înființării filialei Societății „Ocrotirea orfanilor din război” din Banat, ierarhul a vorbit despre privilegiul generației sale de a trăi împlinit visul de veacuri al Unirii, și a făcut un apel la responsabilitate: „dintre toate generațiile neamului nostru, pe noi ne-a ales Dumnezeu ca să conlucrăm sau să fim martori ai celui mai mare eveniment din istoria poporului român. Noi suntem deci generația cea mai fericită”; dar fiecare să „ia pe toți orfanii, fără deosebire de confesiune și de naționalitate, în îngrijirea sa” (Cuvântări..., p. 109).
În zilele de 27-28 ianuarie 1920, la București, în cadrul primului congres al Societății „Ocrotirea orfanilor din război”, în fața regelui Ferdinand și a reginei Maria, Mitropolitul primat Miron Cristea se adresează audienței prin cuvinte pline de sensibilitate: „Cu mâinile împreunate spre rugăciune, acești orfani ne strigă tuturor după ajutor. [...] Poate să fie o misiune mai nobilă, poate să fie o misiune mai creștinească decât aceasta? O lacrimă care văd că a răsărit în ochii unei femei, este pentru mine cel mai sincer răspuns, că nu” (Cuvântări..., pp. 154-155)!
Grija Patriarhului Miron Cristea față de orfanii de război ai neamului românesc a fost atât o expresie a compasiunii personale, cât și o împlinire vie a Evangheliei în plan social și național: „Adevărat zic
vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40). Într-o țară distrusă de război, când pământul încă mai purta urmele jertfei, iar inimile erau sfâșiate de durerea pierderii, ierarhul a coborât concret în realitatea tragică a celor mai vulnerabili: copiii rămași fără părinți, fără adăpost, fără viitor. Prin cuvintele și faptele sale, Patriarhul Miron Cristea a reafirmat rolul Bisericii Ortodoxe Române ca fiind „maica neamului românesc” (Mihai Eminescu) și a întipărit în conștiința națională imaginea unei ierarhii bisericești care nu stă departe de durerile poporului, ci le îmbrățișează cu iubire jertfelnică, spre slava lui Dumnezeu.