Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Păușești-Măglași, istorie și credință

Păușești-Măglași, istorie și credință

Un articol de: Iuliana Mateescu - 06 Dec, 2019

Cum ar putea fi descrisă Vâlcea Olteniei de sub munte? Este locul revărsării frumuseții și al credinței, prin harul și darul lui Dumnezeu. Către orice zare, fie că-i Horezu, Călimănești sau Olănești, îți bucuri sufletul de peisaje de o rară frumusețe, un decor uluitor într-o diversitate amețitoare de culori, pe care numai divinitatea le-a putut alătura. Printre dealurile subcarpatice care se constituie în depresiunea cea mai importantă aflată între râurile Bistrița și Olt, se află o salbă de comune care leagă orașul Râmnicu Vâlcea de Băile Olănești. Mi-a fost dat să trec prin aceste locuri, unde viața m-a făcut să și poposesc pentru o vreme, în comuna Păușești-Măglași, despre care se vorbește în istoria noastră încă de la anul 1512.

Un nume neobișnuit, pe care curiozitatea m-a făcut să caut să-l tâlcuiesc, descoperind astfel istoria și viața satului de aici. Încet, încet, parcă șoptit, au căpătat sens în sufletul și mintea mea cuvintele marelui nostru istoric Nicolae Iorga: „Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un gram de iubire ca s-o înţelegi”. Păușești-Măglași, două nume proprii care au scris împreună o pagină în cartea neamului acestei regiuni aflate de-o parte și de alta a râului Olănești.

Păușești s-au numit boierii care au trăit aici, spun documente din secolul al 17-lea, iar „măglașii” erau moșnenii (țăranii liberi), care aveau obligația să lucreze prin rotație la salinele Ocnele Mari, fără a primi plată pentru munca lor. Aceasta era inclusă între muncile gratuite, cu care populația liberă a țării era obligată față de domnie. Ei așezau bulgării de sare în movile, numite „magle”, de aici și numele de „mă­glași”. Se bucurau de unele înlesniri, cum ar fi scutirea de nona mare (care reprezenta a noua parte din produsele obținute de țăran), de plocon și alte taxe, iar anual primeau un mertic, adică un car de sare măruntă, din care o parte revenea schitului Iezer, în baza unor reglementări domnești. Măglașii trebuiau, totuși, să plătească anual, odată cu târgo­veții din Ocnele Mari, o dare de 40 de galbeni (mai târziu de 60).

În perioada stăpânirii austriece (1718-1739), extragerea sării se făcea în doi timpi: primul presupunea tăiatul sării de către ciocănași (țigani de pe moșiile mănăstirilor Cozia și Govora) în timpul zilei, al doilea se desfășura noaptea și consta în scoaterea bolovanilor de sare la suprafață și transportarea lor de către măglași.

Din vremea domnilor Antonie Vodă din Popești (1669-1672), bunicul Mariei Brâncoveanu, și Constantin Brâncoveanu (1688-1714) se păstrează documente prin care se arată că parte din roadele muncii lor era spre ajutor schiturilor Iezer și Să­răcinești.

Mă bucur că pot să privesc acum chipurile acestui neam de măglași în bisericile de azi ale comunei, ce le poartă încă amintirea, prin numele ei. Și mă gândesc, ce ne leagă pe noi, românii, oriunde ne-am afla? „Biserica” a fost răspunsul pe care l-am aflat, pe care apoi l-am observat și, mai târziu, peste ani, l-am trăit.

Am urcat coastele dealurilor ca „să stau de vorbă” cu ctitorii micu­țelor biserici împodobite cu picturi colorate, ca de sărbătoare, singurele care „mai știu și spun” povestea satelor de moșneni, din vremuri vechi. Pictorii, mai bine zis zugravii de acum 200 de ani le-au așternut numele pe zidurile bisericii, pentru veșnicie. Numele de botez este urmat și de apelativul „ceauș”. Am aflat că era o funcție de administrator al plaiului, care-i avea în subordine pe potecași sau plăieși, paznicii potecilor dintre hotare.

Intru în pronaos. În lumina scăzută din biserică disting pe Ștefan, Dumitra, Stana, Iacov, Ioan, Marica ... cu copii, nepoți, bunici, tot neamul. Sunt îmbrăcați în costumele vremurilor, tot de sărbătoare, aflați într-o sfântă comuniune. O generație care „ne vorbește” acum despre felul în care trăiau, se îndeletniceau, care era crezul lor. Acum înțelegi care a fost rostul acelei lumi care a apus. Ne-au lăsat „cuvinte de folos” dintr-o lume milenară, tradiții, obiceiuri și o filozofie simplă de viață, mărturisită în credința ortodoxă. Lucrând fapta bună, bineplăcută lui Dumnezeu, ajungem în veșnicia raiului, trăind potrivnici legilor sfinte, ajungem în iad. Ne-au descris și păcatele în fresca Jude­cății de Apoi din pridvor, ca fiecare dintre noi și cei care ne vor urma să privim ca într-o oglindă faptele noastre bune și rele. Sfinții ne sunt grabnic ajutători și pentru fiecare alunecare a noastră, pentru fiecare deznădejde sau neputință, trebuie să privești pe pereții sfântului locaș, de unde, prin rugăciune sinceră, vei primi puterea de a lăsa în urmă ceea ce este rău. O spun drept cel care a cerut, a simțit ajutorul și a trăit minunea.

Astăzi, la Păușești-Măglași, pentru omul de la oraș risipit în nenumărate activități care-i fură miracolul fiecărei zile, timpul „se rosto­golește altfel”. La pas, pe ulițele comunei, te copleșesc pacea și cumin­țenia din alte timpuri. Ca să nu uiți că Dumnezeu te însoțește în fiece clipă, la răspântii de drumuri, sătenii au ridicat troițe. Ce bucurie să-ți faci semnul crucii și să simți că fiecare chip sfânt îți binecuvântează ziua!

Mi-a fost dat să găsesc aici, la Păușești-Măglași, mesajele Evangheliei în locuri neașteptate; o troiță aflată pe drumul național către stațiunea Olănești, unde o neîntâmplare a făcut să fie sugerate cuvintele sfinte: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan, 15, 5).

În fiecare curte, gospodarul își rânduiește cele ale anotimpului și curios îți adresează o întrebare nerostită, pe care o înțelegi din priviri. Este bunăvoința și bucuria de a-ți fi de folos.

Nu sunt cei tineri, sunt aceia pe care-i revăd și la Sfânta Liturghie, duminica. Parcă-i cunosc pentru că un fir nevăzut îi leagă de neamurile lor, ale căror chipuri pictate pe pereți stăruiesc în veșnică rugăciune lângă noi, cei care am risipit din harul lui Dumnezeu pe lucruri vremelnice.

Nu există cântăreți la strană, pentru că într-un glas se aud toate vocile țăranilor însuflețite de bucuria de a-I da slavă lui Dumnezeu. Cândva, într-o duminică, un grup de turiști francezi au fost prezenți la slujba ce se oficia la Biserica „Sfântul Nicolae” din satul Coasta. Nu voi uita emoția ce i-a copleșit, căldura și respectul cu care i-au înconjurat sătenii, înghesuindu-se să le dea „ceva” pentru sufletele ador­miților lor. Oaspeții noștri francezi au mărturisit că au fost clipe unice, de negăsit în lume. M-a cuprins atunci un gând care s-a statornicit în mintea mea până astăzi și de care n-am să mă mai despart. Noi, românii, nu trebuie să imităm pe nimeni, avem „în tablele de valori” ale înaintașilor tot ceea ce este nevoie pentru a zidi în ființa neamului nostru, până la sfârșitul veacurilor. Lumea satului românesc încă mai păstrează buna-cuviință și firescul lăsat de Dumnezeu, o moștenire neprețuită, de care este timpul să luăm aminte, cu grijă și cu cutremur, cum spun cărțile noastre sfinte.

Trebuie să lăsăm tinerelor gene­rații „o ancoră” pentru a trăi frumos, având reperele neamului nostru, care a rezistat prin credință. Așa justific volumul la care am ostenit și eu, ajuns acum la final datorită neprețuitei lucrări monografice, cercetarea profesorilor Stătescu, cât și ajutorului, din suflet, dat de oamenii locului, și mai ales al Primăriei comunei Păușești-Măglași.

 

(Iuliana Mateescu este preșe­dintele Asociației „Renașterea Obiceiurilor și Tradițiilor Românești”)

Citeşte mai multe despre:   sat