„Pe bolnavi mâinile veți pune și bine le va fi” sau conținutul pastoral al vindecării

Într-una dintre cele mai fru­moase și mai cuprinzătoare rugăciuni din Molitfelnic este argumentată lucrarea pastorală a preotului, chemându-se harul tămăduitor peste creș­tetul celui bolnav printr-o magistrală invocație liturgică: „Harul Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cel dat Sfinților Săi Ucenici și Apostoli, zicând: Pe bolnavi mâinile veți pune și bine le va fi! Același dar și har să te tămăduiască pe tine, fiule/fiică duhovnicesc(ă), de toată ne­pu­tința care te-a cuprins; să te dăruiască Bisericii Sale cinstit, sănătos, întru zile îndelungate, bine umblând și făcând poruncile lui Dumnezeu”. Profunzimea acestor cuvinte arată deopotrivă sursa și izvorul tămăduirii noastre, precum și mijlocirea acesteia, justificată în virtutea sacramentală a Tainei Preoției.

Contextul liturgic al rugăciunilor de tămăduire pe care Biserica le însoțește îndeosebi Tainei Sfântului Maslu, precum și altor evenimente din viața credincioșilor, particularizează un cumul de referințe biblico- pa­tristice, subliniate concis în textele sacre.

Dinamica pastorală a rugăciunilor cu caracter taumaturgic se găsește astfel în strânsă legătură cu binecuvântarea și sfințirea materiei. În felul acesta, argumentarea liturgico-practică a elementelor sacramentale însumează o vechime considerabilă. La popoarele antice, îndeosebi la greci și romani, „untdelemnul” era frecvent folosit în terapeutica generală. Beneficiile lui erau de altfel apreciate și de evrei (cf. Is 1, 6; Filon, De somniis). Mai mult, ungerea cu untdelemn era de asemenea reținută în practicile păgâne din Antichitate sub considerentul „unui rit religios de exorcizare și de consacrare”. Grecii așezau în morminte vase cu untdelemn (gr. likitoi). Pentru evrei ungerea era legată de evenimentele festale (cf. 2 Sam. 14, 2; Dan. 10, 3; Is. 61, 3), având bineînțeles și între­buințări medicale. Este foarte important de amintit în acest sens o însemnare din Talmud, unde „rabi Simeon, fiul lui Eleazar, îl învestea pe rabi Meir să ducă ulei amestecat cu vin la bolnavi, în ziua de sâmbătă: comparativ cu In. IX, unde Iisus vindecă orbul din naștere amestecând salivă și pământ, tot în zi de sâmbătă, săvârșirea minunii în această zi fiind de data aceasta pentru evrei un lucru scandalos” (Archprete Elie Melia, „Le Sacrament de L’Onction des maladies dans son developpement historique et quelques considerations sur la practique actuelle”, 2005, p. 197).

Manifestarea sacramentului în componenta sa materială poate fi asimilată în limbajul medical modern prin conceptul de „homeopatie” sau „medicină naturistă”. Există o argumentare biblică pentru acest sistem taumaturgic, diametral opus componentei chimice din industria farmaceutică, atât de prezentă și uzuală în prescripțiile medicale de astăzi. Pentru început, am putea lesne identifica mai multe trimiteri biblice prin care omul este îndrumat spre natură pentru vindecare. Avem în acest sens imaginea din Iezechiel 47, 12 (reluată în Apocalipsă 22, 2): „La râu, pe amândouă laturile lui, vor creşte tot felul de arbori care dau hrană. Frunzele lor nu se vor veşteji şi fructele din ei nu se vor mai isprăvi. În fiecare lună se vor coace fructe noi, pentru că apa pentru ele vine din locul cel sfânt; fructele lor se vor întrebuinţa ca hrană, iar frunzele la leacuri”. Apoi, putem afla despre: turta de smochine cu care Isaia oblojește rana regelui Iezechia, vindecându-l (cf. Is. 38, 21); uleiul folosit adesea ca emolient sau ca lenivit; vinul folosit ca dezinfectant, după cum amintește Parabola bunului samarinean (Lc. 10, 34), același vin pe care Pavel îl recomanda drept tonic pentru stomac discipolului său, Timotei (1 Tim. 5, 23); mătrăguna, care era întrebuințată ca leac împotriva sterilității (cf. Fc. 30, 14); vinul amestecat cu smirnă, care i-a fost dat ca anestezic Mântuitorului pe Cruce (cf. Mc. 15, 23).

Dumnezeu binecuvântează și sfințește materia ca să fie „tămăduire și spre izbăvirea de toată patima și întinăciunea trupului și a sufletului, și de toată răutatea”. În consecință, Biserica a rânduit cu multă înțelepciune prezența ei în cultul liturgic, urmărind integrarea ei intimă în starea de bine sufletească și trupească a omului. În acest sens, legat de posibilitatea unei justificări medicinale, trebuie să luăm în calcul, de asemenea, elementul asimilării culturale. Astfel, „dacă Biblia este o revelație divină comunicată în istorie, este evident că aceasta reflectă cultura unei anumite epoci, iar farmacologia de atunci cunoștea numai produsele naturiste, ale căror utilizări se împleteau adesea cu tradiții ancestrale, folclorice și chiar magice. Pe lângă episodul menționat al șerpilor veninoși, homeopatia poate fi identificată și în aruncarea unui lemn în apele otrăvite din Mara (Ieșire 15, 23-25), așa cum pare să creadă Isus, fiul lui Sirah, care vorbește despre această întâmplare în context farmacologic (38, 5). Intenția profetului nu este aceea de a da o regulă științifică, deși recu­noaș­te eficacitatea unor produse naturiste în tratament” (Gianfranco Ravasi, „Întrebări privitoare la credință. 150 de răspunsuri la întrebările celor care cred și ale celor care nu cred”, traducere din italiană de Anamaria Gebăilă și Bogdan Chioreanu, Editura Humanitas, Bu­curești, 2011, p. 123).

Marele Doctor

Efectul materiei liturgice nu s-ar materializa decât prin mijlocirea harică a rugăciunii, prin care Dumnezeu acționează mijlocit asupra ei. De aceea, primind această putere de la Hristos prin Taina Hirotoniei, slujitorii Bisericii (episcop sau preot) sunt rânduiți să împlinească, pe lângă slujirea pastorală, și lucrarea taumaturgică. De aceea, în limba greacă, cuvântul preot se mai traduce și prin iatros, termen în al cărui înțeles se găsește și cel de medic. Rămâne foarte sugestiv în acest sens ansamblul de imagini simbolice, în care Mântuitorul Hristos este reprezentat, printre altele, ca „Pharmakeus”. Această imagine a Domnului este „explicit descrisă într-un tablou german din perioada barocă. Aici Îl regăsim pe Mântuitorul având în faţă Sfântul Potir şi Sfântul Disc şi de jur împrejur mai multe medicamente farmaceutice. În acest sens, mesajul este acela că tot actul taumaturgic vine de la Dumnezeu, Care ne vindecă prin Sfânta Euharistie, dar şi prin medicamentele farmaceutice, care vin tot de la El. La fel este şi în cazul lui Hristos Marele Doctor, Marele Tămăduitor. Este un exemplu elocvent al activităţii de mijlocire a Mântuitorului Hristos pentru lume şi pentru om. Mântuirea nu este un act abstract, cum poate lasă să se înţeleagă unele dintre manualele teologice, ci este o realitate concretă, desprinsă din viaţa şi din carnea noastră. Mântuirea sufletului este inseparabil legată de mântuirea trupului. Atunci când în comunitatea creştină primară se vorbea de mântuire, aceasta însemna şi tămăduire. De exemplu, atunci când Mântuitorul Hristos tămăduia pe cineva, îi spunea la sfârşit: Iertate-ţi sunt păcatele tale! Sau: Credinţa ta te-a mântuit! Această mântuire se referă negreşit la întreaga natură umană, trup şi suflet. Faptul că sunt mântuit sau că Dumnezeu mă mântuieşte se poate vedea în însănătoşirea trupului meu. Această realitate este foarte des întâlnită în cadrul istorisirilor novotestamentare, unde se vorbeşte foarte des despre minunatele tămăduiri săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos” (Pr. Ioniță Apostolache, „Sensul autentic al diaconiei”, în Ziarul Lumina, 3 decembrie 2010).