Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Pe urmele isihaștilor români la Muntele Athos: pustia Calimița

Pe urmele isihaștilor români la Muntele Athos: pustia Calimița

Galerie foto (2) Galerie foto (2) An omagial
Un articol de: Monah Nectarie Munteanu - 12 Mai, 2022

Deși timpul este nemilos, vedem că Dumnezeu nu lasă ca faptele bineplăcuților Săi să fie date uitării. Pe moșia Vatopedului, în Muntele Athos, într-o zonă sihăstrească de o frumusețe aparte, se găsesc și astăzi ruinele colibelor și peșterilor unde s-au nevoit numeroși sihaștri români. Numele locului ­s-a împământenit printre români sub numele de „Calimița”, iar elinește i se spune „Kala­miți” (Καλαμίτσι). Aici „a pustnicit”, pentru o perioadă, Sfântul Grigorie Dascălul, în răstimpul dintre 1810 și 1812, cât a petrecut în Sfântul Munte.

Sihăstria Calimița, poziționată în golful cu același nume, se află la o distanță de aproape o oră de mers pe jos de la Mănăstirea Vatoped înspre apus. Un document din anul 1035 menționează faptul că acolo exista Mănăstirea „Kalamiților” (Καλαμιτσίων), iar la începutul secolului 19, la Calimița se găseau nevoitori români, deoarece, conform tradiției, aici s-au nevoit și monahii nemțeni Gherontie și Grigorie Dascălii, trimiși să copieze manuscrise patristice. Din păcate, veacul amintit este sărac în alte informații și nici alți închinători români la Athos din acea perioadă nu i-au adus în atenție pe sihaștrii de la Calimița, poate datorită faptului că trăiau foarte retrași și necunoscuți. Doar în jurul anului 1860, într-un manuscris ce cuprinde însemnările de călătorie la Locurile Sfinte ale unui ieromonah de la Mănăstirea Ciolanu se mai amintea de peșterile de la Calimița, „între care era un călugăr anume Serafim”. Manuscrisul se afla în biblioteca Mitropolitului Firmilian al Olteniei și a fost publicat, de altfel, în anul 1978, în Buletinul Oficial al Patriarhiei Române.

Colibele de la Calimița

La începutul secolului trecut, pustia Ca­li­mița a avut parte de o înflorire duhovnicească, ajungând până la 20 de viețuitori. Mulțumită vrednicului de pomenire arhimandrit Teodosie Soroceanu (†1918), care în anul 1908 a înaintat un memoriu referitor la situa­ția românilor din Sfântul Munte, avem o imagine mai apropiată situației de atunci a sihaș­trilor români. Între altele, părintele Teodosie scria astfel: „Calimița este situată lângă mare, într-un loc adăpostit, ferită de vânturi și cu un climat dulce, iar în micul golf al Calimiții marea este mereu liniștită. Mulți părinți români au preferat acest loc de pustnicie, fiind depărtat de oameni și mai apropiat de Dumnezeu”. La rândul său, cuviosul stareț al Prodromului, arhimandritul Antipa Dinescu, con­­sem­na, într-un memoriu din anul 1905, că în „schitul eremit Calimița” există 10 case, fără nici o biserică, unde „viețuiesc 16 români în mare lipsă, cu mult post și rugăciuni, având numai pâine uscată și foarte puține de ale mâncării, adevărați îngeri în trup, care merită mult ajutor”.

Nici cronicarii greci nu i-au trecut cu vederea pe acești pustnici. De la ei aflăm că sihaștrii de acolo nu ar fi fost nevoiți să plătească vreun bir mănăstirii, din cauza sărăciei lor, ba chiar erau ajutați, primind în fiecare sâmbătă milostenie. În schimbul pomenii pe care o primeau, părinții români erau datori să participe la panghinelele mănăstirii, adică ascultările comune ce implică participarea tuturor viețuitorilor, precum descărcarea recoltelor de grâu, fân, orz ș.a.

Îndeletnicirea principală a acestor sihaștri era rugăciunea necontenită. Puținul pământ de care dispuneau îl lucrau pentru hrana trupească, cultivând în special cartofi. Pe lângă asta, ca rucodelie, unii făceau mături, alții sculp­tau, iar cei cu înclinație se ocupau și cu caligrafia.

Atât din cauza contextului vitreg al vremurilor, cât și din pizma vrăjmașului, în toamna anului 1909, pustnicii de la Calimița au fost siliți să-și părăsească peșterile și colibele, iar majoritatea s-au îndreptat către alte lăcașuri din munte.

Chipuri de cuvioși

Printre viețuitorii de la Calimița, adunați acolo din toate colțurile României, din „Re­gat”, Transilvania și până în Basarabia sau Bucovina, se numără și câțiva părinți despre care avem date mai amănunțite.

Unul dintre aceștia a fost ieroschimonahul Ilarion Popescu (†1930), cu metania la Mănăstirea Ciolanu, care a luat calea Athosului în jurul anului 1893. Părintele Ilarion a fost un om duhovnicesc și „prieten al condeiului”, pentru că a copiat multe scrieri de folos, fie pentru sine, fie pentru alții care ­i-au cerut. Dintre sutele de pagini filocalice caligrafiate de călugărul ciolănean, unele creații sau compilații proprii, amintim ­câteva titluri: „Texte folositoare de suflet”, „Întrebări și răspunsuri ale Sfinților Pă­rinți”, „Vrăjmașii omului sunt casnicii lui”, dar și numeroase vieți de sfinți sau filade pentru slujbe.

Tot aici s-a nevoit și schimonahul Pantelimon, un psalt de seamă, despre care aflăm din evocările Bătrânului Dionisie de la Colciu: „Mi-a cântat «Brațele părintești» un părinte Pantelimon, cântăreț bun”. După pustiirea chiliilor, „fiindcă era cântăreț bun, l-au luat proestoeșii în Vatopedu și o stat mult, mult timp acolo. Le cânta băieților proestoșilor cântări, la ucenici, ca să învețe paralaghie”.

Un alt părinte despre care se mai păstrează unele informații este schimonahul Nicodim Mercureanu, retras și el în Mănăstirea Vatoped după evenimentele din 1909. Arhimandritul Serafim Popescu, ajuns pe cărările athonite încă din anul 1939, a purtat o corespondență bogată cu părinții români pe care îi cunoștea, iar într-o scrisoare din anul 1940 îl amintea pe părintele Nicodim ca fiind „chipul liniștii”.

Astăzi, la Calimița nu se mai pot găsi decât ruinele colibelor care au adăpostit zbuciumul cel de toate zilele, nevoințele și rugăciunile a numeroși isihaști români. Să avem parte de rugăciunile înaintașilor noștri!