Pictura lui Grigorescu de la Puchenii Mari

„Fă ce simţi, şi atâta cât simţi. Unde nu te mai mişcă, lasă paleta jos. Lucrul tău, fiind numai sinceritate, va creşte şi se va desăvârşi în sufletul celorlalţi. Va trăi. Altfel, vrând să-l isprăveşti, îl omori.” Așa definea Nicolae Grigorescu lucrarea mâinilor sale. De aceea zugrăveala lui bisericească pare voit lăsată neisprăvită. Cercetând-o, tu, privitorule, o împlinești prin credință. Iată taina picturii lui din Biserica „Sfântul Gheorghe”, Puchenii Mari, județul Prahova.

Despre pictura bisericească a lui Nicolae Grigorescu (1838-1907) s-a vorbit puțin în raport cu restul operei sale artistice, și cu trimitere mai ales la Agapia. Zugravul din Pitaru, județul Dâmbovița, al șaselea copil al familiei Ion și Ruxandra Grigorescu, se apropiase de chipul sfinților încă din copilărie, după cum mărturisește: „Se vede treaba că zugrăvitura era în neamul nostru, că mult îmi mai plăceau şi mie icoanele când eram mic. Pentru mine, sfinţii erau vii: stam cu sfială înaintea lor şi eram încredinţat că şi ei se uită la mine, mă aşteptam să-i aud vorbind, să-i văd mişcându-se, ridicând mâna să mă binecuvânteze”. Nu este, deci, de mirare că o perioadă din activitatea sa o petrece pe schelele unor biserici: Agapia, Zamfira, Căldărușani, Puchenii Mari etc.

Sfinții care „ies” din ramă

În acest sfârșit de iarnă am ales să mergem la Puchenii Mari, din Protoieria Ploiești Sud, Arhiepiscopia Bucureștilor, să vedem o pictură mai puțin cunoscută publicului larg, realizată de Nicolae Grigorescu. Cel care, într-un moment decisiv al definirii culturii române, devenea primul dintre fondatorii picturii naționale moderne. Simbolul tinerelor gene­rații de artiști ai vremii care căutau să identifice și să aducă în lumină valorile profund definitorii ale spiritualității românești.

Am ales Puchenii Mari pentru că aici, mai mult decât la Agapia sau la Zamfira, descoperim un Grigorescu trecut prin vămile vieții, convins că cerul și sfinții pe care îi pictează cu sinceritate nu pot fi desăvârșiți decât în inima credinciosului. Acolo ei trăiesc, se bucură, se îngrozesc, plâng, nasc stări, se mișcă, pășesc în afara ramelor, tușelor groase, lăsându-te pe tine, credinciosul, să le descoperi adevăratele chipuri, sfințenia desăvârșindu-i, imitându-le viețile și faptele exemplare.

Ca localitate, Puchenii Mari este foarte veche, fiind prima dată menționată cu numele de Bră­gărești la 1513, într-un hrisov al Sfântului Neagoe Basarab. Actuala denumire apare la 1607, în timpul lui Radu Șerban. Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” este ridicată pe partea dreaptă a șoselei București-Ploiești, între anii 1857 şi 1859, și a apărut ca o necesitate, deoarece biserica veche din lemn (1742), din mijlocul cimitirului, nu mai corespundea numărului de credincioși din sat, al cărui centru se mutase la șosea, odată cu trasarea drumului ce lega Capitala de reședința regală de la Sinaia.

Noua biserică a fost construită pe cheltuiala boierului Niculae Niculescu, căpitan de dorobanți, a soției sale Smaranda, a fiului Gheorghe și norei Ana, zugrăviți în pronaos ca şi ctitori.

O frumusețe specială

„Biserica a fost pictată în ulei, în stil realist, de către Nicolae Grigorescu, între 1860 şi 1861, când avea 22-23 de ani. Ana, nora ctitorului, după ce l-a părăsit pe Gheorghe Niculescu, s-a recăsătorit cu pictorul Theodor Aman. Într-un fel, biserica aceasta este punctul de întâlnire a celor doi artiști: Aman și Grigorescu. Despre zugrăvirea ei există puține date. Știm că a fost ultima lucrată de Grigorescu, înainte de plecarea lui la Paris. Tânărul Nicu începuse cu pictarea de icoane și-și făcuse chiar o faimă din aceasta. Vestitele lui realizări de la Agapia, Căldărușani și Zamfira erau, cu siguranță, cunoscute ctitorilor de aici. De aceea au apelat la el, mai ales că pictorul avea și familia aproape, la București, unde se ocupa de mama sa bolnavă. După cum reiese din contractele pe care le încheiase la Agapia și la Zamfira, el lucra foarte rapid. La Zamfira estima doar trei luni pentru pictura murală și patru luni pentru realizarea catapetesmei. La Agapia a terminat lucrarea prin primăvara lui 1860, iar la Paris a plecat în toamna lui 1861. În acest interval se poate deduce că a lucrat la biserica noastră. Probabil, pe timpul iernii, în atelier, a realizat catapeteasma. Un indiciu că a lucrat foarte repede și aici este faptul că tamburul turlei mari a rămas nezugrăvit până în 1935, când l-a pictat Dimitrie Belizarie, care s-a ocupat și de restaurarea picturii afectate la partea superioară, din cauza acoperișului deteriorat. Din pictura originală a lui Grigorescu se păstrează catapeteasma, icoanele împărătești, cele praznicare, Iisus Pantocrator din turla mare, medalionul cu Maica Domnului și câțiva sfinți. La catapeteasmă, caracteristic este dispunerea originală a numai șapte proroci în medalioanele de sub cruce. Cel mai specific aspect al picturii lui Grigorescu în această biserică este o anumită moderație a trăsăturilor personajelor, față de Agapia, unde pictura este mai exuberantă, foarte realist expresivă. Aici, sesizăm o sobrietate aparte, o smerenie. Chipurile au blân­dețe. Transpare și o anume lumină ce vine din interior. Această pictură, chiar dacă nu este bizantină, este totuși frumoasă. Nu este cea mai bogată, dar este expresivă. Are o frumusețe specială”, ne mărturisește părintele paroh Ciprian Joița.

Privind ochii sfinților

Privim sfinții picturii lui Grigorescu, icoana pe lemn, pictată pentru iconostas, cu chipurile Sfinților Petru și Pavel pe o față și Constantin și Elena pe cealaltă, care are înscris anul realizării: 1861. Privim pătrunși de taina „neisprăvirii” lor. Ne uităm bine, cum se uita pictorul înainte de a începe un portret, pentru că... „sunt mâini care nu seamănă cu figura. Sunt mâini care gândesc; mâini bune, iubitoare, care parcă mângâie lucrurile pe care le ating, şi mâini răutăcioase care privesc lumea cu necaz. Am văzut mâini foarte triste la un actor care nu juca decât roluri comice... Mâinile nu puteau minţi. Pentru mine gura... priveşte mai expresiv decât ochii. Ochii sunt uşor de făcut. Privirea-i mai greu”.

Privim tăcuți sfinții tânărului Nicu, care abia așteaptă să ne locuiască, și înțelegem că, dacă ochii lor sunt ușor de făcut, privirea-i mai greu. Căci privirile sfinților lui Grigorescu de la Puchenii Mari sunt ferestrele prin care și noi încercăm să pătrundem în ei locuindu-i, căutându-le cu râvnă lumina pentru a ne desăvârși în credința noastră...