La un an după reapariţia revistei de teologie de la Sibiu sub de „Mitropolia Ardealului“, renumitul profesor de omiletică Dumitru Belu publica, în anul 1958 un studiu intitulat „Cu privire predică în concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur“.
Părintele Dumitru Belu arată, în studiul intitulat „Cu privire la predică în concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur“, că în veacul al IV-lea, propovăduirea cuvântului s-a dezvoltat, pe de o parte, datorită controverselor dogmatice, polemicii ereziilor şi răspândirii creştinismului „în diferite compartimente ale vieţii“ şi, pe de altă parte, impulsului dat de oratoria păgână, reprezentată la un înalt nivel de celebrii Libanius, Himerius şi Prohaeresius. Liderii ecleziali ai vremii „n-au împrumutat din retorică altceva decât elemente formale, de expresie, de înveşmântare a gândurilor şi sentimentelor religioase (p. 268).
Între aceştia se evidenţiază Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru care predica este „principala cale de convertire a potenţialului creştin“ şi mijlocul de schimbare a vieţii fiecărui credincios şi a comunităţii. Medicul are diferite metode de vindecare a bolnavului, însă când e vorba de tămăduirea Trupului lui Hristos, singurul leac existent este „instruirea prin cuvânt.“
Calităţile predicatorului
Pentru Sfântul Ioan, cuvântul dumnezeiesc vestit de Apostoli este asemenea bobului de muştar, din care însă a ieşit un pom mare (conform Matei 13, 32), sau asemenea aluatului care dospeşte întreaga frământătură.
Autorul se concentrează apoi asupra întrebării: de unde îşi trage cuvântul puterea lui? Pe baza unor lucrări hrisostomiene, el oferă următoarele răspunsuri: cuvântul trebuie să fie predicat de către acela care are chemare; cuvântul predicat este al lui Dumnezeu, prin care s-a făcut cerul şi pământul, doar prin puterea dată de Dumnezeu, care l-a rostit. Apoi, rezultatele predicii depind şi de personalitatea predicatorului. Predicatorul nu-şi poate îndeplini misiunea „cu mijloacele omului de grămadă“ (p. 272).
Sunt enumerate, apoi, calităţile necesare predicatorului, oferindu-se exemple din opera Sfântului Ioan şi din viaţa sa personală, pentru argumentarea lor. Calităţile enumerate sunt: vocaţia, o temeinică pregătire, studierea temeinică a Sfintelor Scripturi, agonisirea unei bogate culturi generale. Elocvenţa nu merge fără virtute. De aceea predicatorul are obligaţia să ducă o viaţă morală ridicată.
Alte sfaturi oferite predicatorului sunt următoarele: să urmărească dacă învăţătura propovăduită de el este acceptată sau respinsă. În acest sens există destule dovezi care ne îndreptăţesc să afirmăm că Sfântul Ioan Gură de Aur a posedat „un superior simţ psihologic“, ştiind, pe de o parte, „cât de greu este ca toţi propovăduitorii cuvântului să fie la înălţimea chemării lor“, iar pe de altă parte, „cât de porniţi spre cârtire sunt unii credincioşi, şi cât de necorecţi în atitudinea lor“ (pp. 282-283). Nu în ultimul rând, şi predicatorul are nevoie de exemple. Sfântul Ioan Gură de Aur ne oferă drept exemple de predicatori pe Apostoli, mai ales pe Sfântul Apostol Pavel.
Dumitru Belu îşi încheie studiul arătând că Sfântul Ioan Gură de Aur, prin viaţa şi activitatea sa, poate constitui un exemplu de urmat pentru toţi. Acest studiu al renumitului profesor de la Sibiu arată că, citind omiliile lui, se poate redacta cu uşurinţă un impecabil manual de omiletică, fără ca în acestea să întâlnim neapărat teoretizarea omileticii, ci pur şi simplu înţelegând aceste principii din aplicarea lor practică în predică.
.jpg)
