Povestea altfel a zilei de 1 Decembrie 1918

Ca să rămână vie, istoria trebuie să vorbească și despre oameni, nu numai despre evenimente, cifre și documente. Dacă nu ar fi așa, actul Marii Uniri de la Alba Iulia din 1918 ar rămâne doar un eveniment abstract, despre care vom vorbi cu entuziasm și patos la fiecare aniversare, dar pe care nu ni-l putem imagina. Ziua măreață a neamului nostru, asemenea unui film, are și un alt fel de poveste. Ea este descrisă în cărți, în amintirile unor participanți, în paginile presei timpului. Despre această poveste altfel vorbim și noi în rândurile care urmează.

În după-amiaza zilei de 23 noiembrie 1918, Vasile Niculescu, un ceasornicar bătrân din Rădăuți, împreună cu căpitanul Victor Precup, cu fețele acoperite cu un strat gros de parafină pentru a se proteja împotriva frigului, aterizau cu avionul Farman 40, nr. 3240, pe Câmpia Libertății de la Blaj. Ei zburaseră la minus 40 de grade, de la Bacău, fără parașute, fără armament și cu carlinga deschisă, spre Blaj, pentru a aduce scrisoarea prim-ministrului Ion I. C. Brătianu, aflat retras cu guvernul la Iași, către Consiliul Național Român Central, și un sac plin cu manifeste în favoarea Unirii. La ora 18:00, după ce Vasile Suciu, președintele Consiliului Național Român din Blaj, a anunțat în restaurantul Patria din oraș, în ședință festivă, vestea că românii transilvăneni se vor uni cu țara la Alba Iulia pe 1 decembrie, cei doi piloți au zburat spre Bacău cu documentul oficial al hotărârii și cu semnăturile românilor care și-au exprimat această dorință înscrise pe pânza avionului. Așa debuta evenimentul de la 1 Decembrie 1918, pe... 23 noiembrie!

O zi cu ninsoare și steaguri

Duminică, 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, vântul bătea tăios și era frig. Vârtejuri reci de ninsoare și lapoviță măturau orașul. Zeci de mii de țărani, mii de mineri, intelectuali, cu fanfare și steaguri tricolore în frunte, unii cu copii în brațe, porneau din toate colțurile Ardealului, cu sănii, cu trăsuri, cu trenuri, cu căruțe, călare sau pe jos spre Alba Iulia. „Vin, tot vin, ca puhoaiele verii, cuprind orașul de jos, îl îneacă în cântece și chiote, cu fâlfâiri de steaguri tricolore, cu vuiet de păsuri, și urcă toți spre poarta lui Mihai Viteazul, în fața căreia este o mare de fețe, de drapele și de căciuli încetinate", își amintea un participant. Cu o zi înainte de Marea Adunare, moțul Vasile Copilu Cheatră, copilandru pe atunci, pornise și el spre Alba Iulia, cântând cu fetele și feciorii „Răsunetul" lui Andrei Mureșanu. Avea un unchi, Gavrilă, felcer la o unitate militară din oraș, care locuia în apropierea gării. Când a ajuns la el, ograda casei acestuia era ticsită de oaspeți, de care se ocupa mătușa Saveta. Și-a găsit cu greu un loc unde să se întindă, dar n-a închis ochii nici o clipă, pentru că orașul vibra de cântece și chiuituri.

Cu numai patru zile înainte de 1 decembrie, Samoilă Mârza, un tânăr ostaș încadrat în serviciul topografic al armatei austriece, tocmai se întorsese acasă, la Galțiu, județul Alba, de pe frontul din Italia. În dimineața acelei duminici a pornit-o și el spre Alba Iulia, după ce a realizat trei fotografii cu sătenii din localitate care mergeau la Marea Adunare Națională. El avea să ajungă, întâmplător, „fotograful Unirii", deoarece angajatul oficial pentru această treabă, ungurul Arthur Bach, nu era de găsit. Samoilă pornise spre oraș pe jos, aproape 11 km, ducând pe o bicicletă aparatul cu burduf, trepiedul și clișeele de sticlă pentru fotografii. Neavând acces în casina (adunarea) din Garnizoana Regimentului 50 austriac, unde intraseră cei 1.228 de delegați, devenită ulterior evenimentului Sala Unirii, pentru că nu poseda „credențional" (permis), avea să realizeze vreo 14 instantanee din mulțime și imagini cu tribunele oficiale, singurele fotografii ale marelui eveniment. După aceea, le-a reunit în albumul „Marea Adunare de la Alba Iulia în chipuri", pe care l-a trimis regelui Ferdinand, prim-ministrului Ionel Brătianu și generalului Berthelot. Mai târziu, delegația română la Conferința de Pace de la Paris avea să-l prezinte participanților, alături de alte documente oficiale.

Acum ori niciodată

Petru Boantă, originar din Lunca de Jos, era primar în comuna Petrila. Luptase mult timp să mențină trează ideea românismului și tradițiile străbune în Ardealul ocupat de austro-ungari. Numele îi fusese maghiarizat forțat în Peter. În ascuns, omul trimitea mai mereu, cu poștalionul, câte un ciubăr de brânză Casei Regale și chiar se întâlnise de câteva ori cu regele Carol I și mai apoi cu Ferdinand. În acea duminică de 1 Decembrie 1918, însă, afectat și abătut, regreta că nu putea să meargă și el la Marea Adunare, căci se afla, alături de alți doi români, închis de unguri într-o pușcărie de lângă Budapesta pentru „instigare". Dar se bucura de ceea ce urma să se petreacă acolo.

Peste munți, la Iași, regina Maria a României, de două săptămâni, sta la pat lovită de o gripă rebelă, cu febră mare, tuse și amețeli, care o chinuia, și înghițea pastilele prescrise de medicul Ion Mamulea.

În timp ce prin tot Ardealul circula un manifest comunist maghiar, încă din noiembrie, prin care se încerca blocarea proiectului unionist, 13 familii bistrițene din Șieu, plecate în America înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, puneau mână de la mână pentru confecționarea unui steag, ca nici un altul, din mătase, cusut cu fir de aur, special pentru biserica din satul lor, în cinstea Marii Uniri, despre care auziseră că se va înfăptui. Minunatul drapel avea să călătorească însă pe mare timp de un an...

Steaguri tricolore se con­fecționau peste tot în Transilvania pentru a fi purtate la marele eveniment. La Cuvin, în județul Arad, tricolorul fusese sfințit chiar în dimineața duminicii de 1 Decembrie 1918, în salvele celor 70 de gardiști români care aveau să-l poarte spre Alba Iulia. La fel și la Pinticu Tecii, din Bistrița Năsăud, unde sătenii scriseseră pe steag „Acum ori niciodată".

„Acum ori niciodată" se cântase în surdină și în satul românesc Vereșmort, de pe valea Mureșului, în familia preotului grec-ortodox Căpâlneanu, care ținea în taină conferințe pe tema unirii în tot despărțământul Vințu de Sus și trimitea, împreună cu soția, ajutoare românilor închiși de unguri în temnițele din Cluj. În casa lui s-a confecționat, dintr-un steag unguresc decolorat, drapelul pregătit pentru Marea Adunare, care avea să ajungă purtat de delegați la Alba Iulia.

Martirul din Agrișeni

La Agrișeni, județul Cluj, fetele lucraseră și ele un steag din năfrămi, roșii, galbene și albastre, împodobit cu panglici, mărgele și ciucuri din aur și argint. Vineri, 29 noiembrie 1918, acesta era gata. A doua zi, satul s-a adunat în curtea bisericii, în sunet de clopot. Era nor și o ceață trandafirie se așternuse peste tot. După Sfânta Liturghie, preotul Gheorghe Purdea a sfințit steagul, ridicându-l ca un brad în fața sătenilor.

„Sâmbăta e ziua morților, dar pentru toți românii din Transilvania, deci și pentru dumneavoastră, această sâmbătă este ziua Învierii. De acum, toți românii transilvăneni sunt liberi în țară liberă! Și semnul libertății noastre este steagul acesta", le-a spus el celor prezenți.

Ioan Arion, un tânăr voinic care luptase pe front trei ani pentru patria-mamă, fusese ales să fie portdrapelul celor 25 de delegați pentru Marea Adunare. Se scurseseră doar trei săptămâni de la semnarea, în pădurea de la Compiegne, în Franța, a Armistițiului dintre Imperiul german și puterile Antantei. „Jur că acest drapel nu-l voi lăsa din mâini decât odată cu viața mea și voi ajunge cu el la Alba Iulia", jurase tânărul în fața celor prezenți. Și, apoi, delegația a plecat cu trenul spre orașul Marii Uniri.

Căile ferate erau aglomerate în ambele sensuri. Spre Alba, mergeau delegații românilor. Alții, militari unguri și germani, se retrăgeau spre casele lor cu armament și echipament militar. Prin gări, oamenii coborau și încingeau hore pe peroane, cântau și chiuiau, arborau steaguri, în văzul gardiștilor maghiari care păzeau căile ferate. La Zalău, soldații unguri smulseseră steagurile tricolore și le călcaseră în picioare, dar soldații români aflați acolo năvăliseră peste ei, luându-le 30 de puști. După staționarea la Teiuș, unde se insistase ca românii să predea puștile, când trenul s-a pus în mișcare, un tir încrucișat de arme de foc, pornit de la etajul gării și dintr-un tren german staționat pe o altă linie, lovește ultimul vagon în care se afla Ioan Arion, cu drapelul în mână. Ploaia de gloanțe l-a atins drept în inimă, omorându-l fulgerător.

Așa a ajuns la Alba Iulia acest martir al Marii Uniri cu tricolorul în mână, cum jurase. Trupul i-a fost așezat pe un catafalc în biserica ortodoxă din Maieru, îmbrăcat în haine militare. Prin fața lui s-au perindat mii de români, a cuvântat generalul Leonte, delegatul Armatei române din Regat la Marea Adunare Națională, care l-a sărutat pe frunte, au vorbit Vasile Goldiș, protopopul Vasile Urzică și preotul Florian Rusan, parohul din Maieru, iar poetul Ovidiu Hulea a compus o poezie pe care fetele și flăcăii din Agrișeni aveau s-o cânte mult timp: „Nu mai plânge mamă dragă/ Că mă plânge țara-ntreagă.../ Numai eu zâmbesc acum/ Cum tot merg pe albul drum./ Că vedeam o țară mare/ Parcă mai n-avea hotare./ Și-n ea numai frați români/ Dar nu robi, ci toți stăpâni..."

O roire de necrezut

Orașul Unirii se îmbrăcase într-un veșmânt subțire de nea. La ora 7:00 începea serviciul divin, iar la ora 10:00 se deschidea Adunarea, care avea să fie urmată de „cetirea Rezoluției", votarea, dezbaterea articolelor Hotărârii de Unire, fără banchete și mese festive.

Participanții sosiți, cu purtătorii de steaguri tricolore și cu numele localităților din care veneau înscrise pe mari pancarte, cu „alimente de lipsă" în trăiști, se așezau la locurile deja stabilite și indicate de organizatorii care îi primeau la gară sau de către membrii Gărzii Naționale care asigurau ordinea. Cei veniți de departe erau cazați în cele două hoteluri din urbe și luau masa fie la restaurante, fie la „găzduitori" deja stabiliți. La marea casină intraseră delegații, mai multe femei îmbrăcate în costume naționale. Printre ele și mama poetului Octavian Goga, care fusese purtată aproape pe sus.

Pe la ora 12:00, după vreo trei ceasuri de așteptare, un freamăt general pune capăt cântecelor și dansurilor. Când Marele Sfat Național Român s-a pronunțat asupra Unirii, cineva din sală a deschis fereastra și a strigat: „S-a votat Unirea cu Patria-mamă!" Episcopii Cristea și Hossu citesc Rezoluția, la auzul căreia un tunet prelung izbucnit din piepturile celor 100.000 de participanți cutremură văzduhul. De la tribune vorbesc apoi poporului Ștefan Cicio Pop, Petru Groza, Silviu Dragomir, Iosif Jumaca, Aurel Vlad.

„Ne-am văzut visul cu ochii", își spun cei prezenți. Unii purtau la gât mărgele din căței de usturoi, ca să prevină gripa ce bântuia peste tot, medicii stăteau și ei pregătiți să intervină dacă se întâmpla ceva.

„Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălțau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau nației (...). În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul național, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv, al oratorilor de la tribună", scria mai târziu Lucian Blaga, care se aflase și el afară printre participanți.

La Iași, cu câteva zile înainte de 1 decembrie, Radu Rosetti le transmisese suveranilor solia din partea generalului Berthelot de a se întoarce triumfali la București. Pe 30 noiembrie, Familia Regală pleacă spre Capitală cu trenul, după doi ani de pribegie. Pe traseu, în fiecare gară, este primită cu urale și muzici. La Mogoșoaia, Familia Regală este întâmpinată de generalul Berthelot și de câțiva ofițeri francezi, englezi și români, în frunte cu generalul Prezan. Apoi intră triumfătoare, călare, în oraș, pe șoseaua Kisseleff, pe sub Arcul de Triumf, se oprește în Piața Victoriei, unde este întâmpinată cu pâine și sare, trece prin fața statuii lui Mihai Viteazul și ajunge la Mitropolie, unde se ține un Te Deum. La ieșirea din biserică, generalul Grigorescu îi înmânează regelui bastonul de mareșal, după care familia pornește spre Cotroceni. Regele Ferdinand, însoțit de prințul Carol, merge la palat, unde îi primește în Sala Tronului pe reprezentanții delegației transilvănene, în frunte cu Vasile Goldiș, care i-au prezentat suveranului actul de unire. „În această zi plină de cea mai curată bucurie, când venind ca soli din frumosul Ardeal mi-aduceți hotărârea de la Alba Iulia, luată de un popor întreg de a fi unit de-a pururea cu Regatul Român, vă zic din adâncul sufletului: Bine ați venit între zidurile acestui palat, care a fost martor celor mai mari evenimente din istoria modernă română", a spus regele.

Așa se încheia ziua în care „români din patru unghiuri, bărbați, bătrâni și tineri, învățători, preoți și țărani", cum scria presa vremii, se grăbiseră spre marele praznic de la Alba Iulia, unde se pecetluia soarta neamului. Sufletele lor erau pătrunse de amintirile marii cetăți. Acolo au vorbit ei cu curaj, căci dacă nu ar fi îndrăznit nici atunci, ar fi grăit cândva pietrele.

Pe 14 noiembrie, la primirea la Iași de către rege a delegației bucovinenilor care își anunțau hotărârea de a se uni cu țara, regina nota în jurnal, oarecum copleșită de ceea ce urma să se petreacă: „Parcă îmi venea amețeală când îmi dădeam seama de mărinimia soartei. Nu e vorbă, pornise poporul nostru în război cu cântecul pe buze, fiind­că se ducea să lupte pentru visul lui de veacuri, însă între timp se iviseră clipe atât de grele, încât azi aproape mă temeam să privesc lumina zilei". Pentru ca în seara de 1 decembrie, la Cotroceni, regina Maria, încă afectată de gripă, să scrie în jurnal: „Ne-am întors! Cu adevărat, ne-am întors acasă după un surghiun de doi ani. Să îndrăznesc oare să rostesc marele cuvânt? Ne-am întors triumfători!"

Așa și era. Românii se întorseseră triumfători acasă, în istorie, după o lungă și dureroasă despărțire, nedreaptă, suferită atâta amar de vreme. Și tot așa se încheia povestea altfel a zilei de 1 Decembrie 1918, pentru ca ea să rămână vie în inimile românilor până azi!