Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Preafericitul Părinte Patriarh Daniel iubește satul românesc

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel iubește satul românesc

Un articol de: Pr. Nicolae Cojocaru - 04 Mar, 2020

Din orice parte am privi, activitatea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel exprimă un mod statornic și real de a privi lumea pământească în toate aspectele pe care le conține, ca societate deschisă în care se asamblează valorile cele mai diverse, aduse la existența cotidiană și, în același timp, spirituală, prin formele de viață venind din adâncul istoriei. Între preocupările de primă mărime, Patriarhul României a înscris în eforturile sale pe cea care privește satul românesc cu tot ce ține de universul său, prin care se răsfrâng și în cele religioase modalitățile de viață ale oamenilor din spațiul nostru mioritic.

Ca urmare, asistăm la o reconsiderare a satului pe care Preafericirea Sa o pune în atenție pe toate căile de comunicare, pentru a atrage din nou dragostea oamenilor acestor locuri și preocupările de bine în direcția păstrării zestrei de artă, frumos și spiritualitate care ne caracterizează de veacuri.

În acest context, a apărut de curând cartea Preafericirii Sale: „Satul românesc - izvor de spiritualitate și cultură populară” (Ed. BASILICA, 2019), care face dovada că la cârma Bisericii este un ierarh luminat, dedicat în totalitate ființei spirituale a neamului. Volumul reunește 11 articole, cuvântări și mesaje pe tema satului, privind o serie de aspecte esențiale pentru înțelegerea fenomenului, atât cel al lumii de la sat, cât și cel al credinței care marchează această lume de viață și cultură autentică ce se mai păstrează în vechile vetre din țară.

În Nota editorială, se expune mai întâi menirea unei asemenea cărți: „Lucrarea de față este o pledoarie în favoarea satului tradițional, factor generator al identității românești și purtător al etosului spiritual și cultural al poporului român, dar și un apel la acțiune susținută și responsabilă pentru reclădirea satului românesc și transmiterea patrimoniului său inestimabil”.

Cuprinsul este dens și bine asamblat. În deschidere, este reprodus discursul 2019 - Anul omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari) și Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești, în care se face, pe lângă o definire a satului pe temeiuri istorice, lingvistice, etnografice și folclorice, o trecere în revistă a mărturiilor scripturistice referitoare la acest subiect, ca dovadă că și în vremea Mântuitorului activitatea Sa era prezentă prin satele unde a propovăduit.

Apoi, după Înviere, Sfinții Apostoli au mers deseori prin sate, fiind menționat cum Luca și Cleopa mergeau spre „un sat care era departe de Ierusalim, ca la șaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus”. Iar călătorul necunoscut care li s-a alăturat pe drum a fost Însuși Domnul Iisus Hristos. În consecință, se afirmă: „Așadar, Iisus dăruiește și oamenilor de la sat lumina Învierii Sale împreună cu arvuna vieții veșnice din Sfânta Euharistie” (p. 16).

Pornind de aici, Preafericirea Sa face o analiză detaliată a stării satului actual, afirmând cu convingere: „Totodată, este necesară cunoașterea situației precare și incerte în care se află astăzi satul românesc și locuitorii lui. Satele românești, cu biserici și case țărănești, cu cimitire și morminte străjuite de cruci, cu ulițe și porți primitoare, sunt purtătoarele unui limbaj tainic și vizibil al tradiției, al continuității fizice și spirituale a acestui neam, sunt oglinzi ale sufletului românesc, în care se arată astăzi, după caz, hărnicia sau delăsarea noastră, responsabilitatea sau indiferența” (p. 17).

Autorul recunoaște că în satul actual s-a instalat o criză, un mal du siècle, generat de evenimentele contemporane care afectează nu doar statornicia unei lumi care ne este funciară, ci și devenirea ca popor în vatra natală. „Cea mai profundă criză pe care o resimte în prezent țăranul român este suferința dezrădăcinării sale și a înstrăinării sale prin emigrație în străinătate, lucrând mai mult pentru dezvoltarea altor țări decât pentru propria sa patrie de origine. Locurile natale sunt părăsite de către generațiile tinere, iar solidaritatea dintre oameni este tot mai redusă. Sătenii se înstrăinează de propriul pământ și de propria lor identitate” (p. 19).

În acest context, cu aspecte nefaste, se avansează o serie de propuneri cu care Biserica Ortodoxă poate sprijini refacerea atmosferei prielnice pentru oamenii din zonele rurale. De asemenea, se amintește că s-a desfășurat la noi, începând din anul 2015, proiectul Sănătate pentru sate, organizat de Patriarhia Română în parteneriat cu Ministerul Sănătății, iar ca urmare, voluntarii de la Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului s-au deplasat în cadrul caravanei acestui proiect în numeroase localități rurale, unde au acordat asistență medicală pentru localnici.

În capitolul Satul, între criza actuală și speranța viitoare, autorul face o pledoarie extinsă asupra valorizării satului cu tot ce ține de viața sa tradițională, unde „omul sfințește locul”, cum se spune, și tradițiile au o continuitate semnificativă: „Satul are un cult al morților, al legăturii dintre generații, mult mai profund decât orașul. Tot la sat, constatăm o înțelegere a continuității vieții ca tradiție și transmitere a valorilor moștenite de la generațiile trecute, la care am adăugat și noi ceva pentru a dărui generațiilor viitoare” (p. 28).

Criza satului este analizată prin mai multe aspecte care afectează viața comunitară și, în același timp, cea spirituală a oamenilor. Decăderea morală, însingurarea oamenilor, lipsa de solidaritate sunt doar câteva cauze ale insuficienței unui trai normal și cu bucurie. În contrapondere, Preafericirea Sa evidențiază activitatea preoților care pot dezvolta „programe de întrajutorare frățească, mobilizând oamenii să-i ajute pe cei mai săraci”.

Iar ca un cuvânt părintesc, evocă tradiția frumoasă a gospodarului stăpân pe moșia sa moștenită din moși-strămoși, cum a cunoscut și în satul natal. Faptul îi prilejuiește și o confesiune pe care o face aici: „Îmi aduc aminte de părinții mei, care în 1960 au suferit din cauza preluării de către Stat a gospodăriei noastre agricole de familie din Banat, după colectivizare. Constat acum cât de liber și viu era satul nostru atâta vreme cât nu a fost colectivizat și cât de străin, însingurat și mic a devenit același sat după colectivizare. În satul meu natal, au rămas doar 15 familii, față de 120 câte erau în perioada lui de glorie!” (p. 31).

Din observarea realităților de azi, unde se manifestă o „tranziție anevoioasă”, face următoarea afirmație: „Criza actuală a satului românesc este amplificată și de tensiunea existentă între potențialul de dezvoltare și neputința de afirmare. Pământ bogat și oameni săraci! Mult teren și puține mijloace de a-l lucra! Dorința de a avea ceva și neputința de a ajunge la acel ceva!” (p. 32).

În viziunea Preafericirii Sale există totuși o lumină de viitor, cum scrie în capitolul Speranță pentru satul românesc, unde zice, pe bună dreptate, că această speranță „se află într-un viitor pregătit, nu doar așteptat”, care este asemenea „ca ploaia ce cade pe solul pregătit”.

Cu această convingere se lansează într-o analiză de proporții asupra societății rurale, unde problemele sunt atât economice, cât și de altă natură. Profitul poate avea consecințe nefaste. De asemenea, „nu orice vine din altă țară trebuie adoptat și la noi cu ochii închiși”. Însăși integrarea europeană o supune la propria viziune constructivă, dar și critică, pentru felul cum se raportează la noi cele două aspecte: de profit și consecințe.

Cultura țăranului este în primul rând cea a pământului, iar autorul, în ideea Cultură și agricultură, reafirmă legătura dintre acestea două, ca temei pentru o viață mai bună, căci dacă omul iubește pământul și natura, este un îmbogățit din multe puncte de vedere.

Concepția de apreciere pentru viața la sat este reafirmată în capitolul Satul românesc între tradiție, supraviețuire și speranță, în aceeași notă care a devenit dominantă și în literatură, la poeți și prozatori ca George Coșbuc, Octavian Goga, Liviu Rebreanu și mai ales în exprimarea lui Lucian Blaga că „veșnicia s-a născut la sat”.

Criza satului românesc poate fi depășită, cu toate greutățile prin care trece acesta din punct de vedere economic și spiritual. Iar o soluție la economia rurală ar fi „o agricultură rentabilă, orientată etico-social și ecologic” (p. 61).

Un lucru notabil, apreciat elogios de Prea­fericirea Sa, este tezaurizarea satului. Ca urmare, scrie Un sat frumos într-un oraș mare - Muzeul Național al Satului Dimitrie Gusti”, prilejuit de împlinirea a 80 de ani de la întemeierea acestei instituții de cultură populară și istorică.

Dimitrie Gusti a fost, pe lângă un mare profesor și sociolog, un iubitor al satului românesc. Cu el s-au născut sociologia românească și Muzeul Satului din București, cu care a pus bazele unui amplu program de studiere a satului și valorificare, la nivel național, a patrimoniului de civilizație tradițională existent la noi.

Ca șef al Catedrei de sociologie din cadrul Universității din București, el a inițiat, începând din anul 1925, o serie de campanii monografice pe teren, primul sat cercetat fiind Goicea Mare, din Dolj. În continuare, Gusti a propus pentru cercetare satele Rușețu și Nereju, din Vrancea, iar în campania următoare s-a deplasat în Bucovina, la Fundu Moldovei, comună cu o valoare etnografică, folclorică, economică și socio-culturală reprezentativă.

În cursul cercetărilor efectuate de echipa profesorului sociolog, care era formată din 60 de cercetători, dintre care 17 de înaltă pregătire științifică, s-au colecționat și o mulțime de obiecte etnografice din sat, cu care Gusti a deschis, la final, o expoziție în Căminul Cultural, punând bazele muzeului sătesc. Se crede că aici s-a născut în mintea lui ideea de a înființa Muzeul Satului din București, care a fost inaugurat la 10 mai 1936.

Dar să revenim. În următoarea parte a volumului în chestiune, Satul românesc astăzi între suferință și speranță, Preafericitul Daniel, după ce emite întrebarea „de ce este preocupată Biserica de satul românesc?”, explică pe larg problema în viziunea unei Ortodoxii lucrătoare: „Biserica Ortodoxă Română militează cu responsabilitate pentru dezvoltarea rurală, deoarece majoritatea populației sărace din mediul rural aparține Bisericii noastre, iar preoții noștri de la sate se confruntă cu multe probleme de ordin social și pastoral” (p. 81).

O variantă de revitalizare a satului este expusă în capitolul Satul românesc trebuie ajutat mai mult de către locuitorii orașelor, în care, după ce citează o serie de afirmații ale unor cărturari și cercetători ai etnografiei satului, precum Ernest Bernea, Vasile Băncilă sau părintele Dumitru Stăniloae, Preafericitul Părinte Daniel face iar unele referiri despre criza satului, această criză fiind determinată de aspectele nefavorabile care au caracterizat viața țăranului român sub regimul comunist și după aceea. Iar astăzi nu stăm mai bine.

Ca observator avizat, Preafericirea Sa formulează un adevăr evident, dar dureros: „Astăzi, satul românesc este oarecum răstignit între idealizare nostalgică și abandonare practică, între identitate tradițională și supravie­țuire precară”. Măsurile propuse într-o asemenea situație sunt salutare și cele pe cale bisericească, în parohii, unde anumite moduri de organizare și asociere pot da un impuls la păstrarea identității vieții în vetrele de obârșie.

Cu o profundă convingere edificatoare, autorul titrează un capitol, Satul românesc - creator de artă creștină populară, în care trece în revistă întreg spațiul nostru etnografic și de cultură, unde s-au format „cele mai multe dintre valorile noastre spirituale, culturale și identitare, transmise până la noi”. Este convins, în același timp, că „patrimoniul cultural al României, una dintre cele mai valoroase bogății pe care încă le avem, este în mare măsură un patrimoniu cultural religios” care trebuie apreciat și salvat cu solidaritate frățească, nu privind doar nostalgic cu acea așa-zisă pasivitate „mioritică”, adeseori invocată la noi (p. 107).

Credința este și sănătate, așa se poate rezuma un alt capitol care privește acest aspect în satul românesc, atât medical, cât și spiritual. Și îmi aduc aminte când Preafericirea Sa spunea, referitor la actul vindecării, că „medicul prescrie, iar Dumnezeu vindecă”. Laconic și adevărat. „Cine are urechi de auzit, să audă”, ar mai fi de adăugat prin cuvintele Scripturii.

Ultima secțiune, Satul românesc, păstrător al valorilor noastre spirituale, ne cheamă să-l ajutăm!, este un apel la ajutorarea satului cu mijloacele care ne stau la îndemână în perioada contemporană, faptul fiind „o mare necesitate și o mare demnitate” (p. 139).

Recuperarea satului românesc este un imperativ, pe care Preafericirea Sa îl resimte cu toată noblețea sufletului său. Ca urmare, inițiază, pe toate căile, varii acțiuni care să contribuie la refacerea fenomenului sătesc, în viziunea revenirii la viața autentică, așa cum este necesar unei țări care se respectă. Iar pentru aceasta se impune îmbinarea eforturilor în ceea ce privește partea economică, materială, cu partea spirituală, ca o reașezare a valorilor noastre strămoșești.

Satul românesc nu trebuie să dispară, spunea Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pentru că o țară bine organizată este un lucru sacru și de folos tuturor fiilor ei, fie localnici sau plecați vremelnic pe alte meleaguri. Din acest punct de vedere, cartea este un mesaj către națiune, de importanță covârși­toare, care are și menirea să trezească conștiința românilor pentru refacerea satului, în spiritul valorilor sale identitare și al credinței stră­moșești. Este o carte scrisă cu suflet și în­țelepciune, care invită să o citim cu luare-aminte și cu bucuria că Preafericitul Patriarh Daniel ține la satul românesc, purtându-ne cu o operă de referință spre orizonturile unui spațiu care merită toată prețuirea.

Citeşte mai multe despre:   Patriarhul Daniel  -   aniversare  -   sat