Preoţi ortodocşi români în lupta pentru reîntregirea neamului

Primul Război Mondial a însemnat sacrificii imense pentru România, care au fost răsplătite cu unirea vechilor provincii româneşti cu patria-mamă. Mulţi preoţi ortodocşi români au avut o contribuţie la acest deznodământ, prin însoţirea trupelor în campaniile militare din acest război, dar şi în timpul Războiului de Independenţă din 1877-1878.

 În perioada 1916-1918, când România a participat la război, mai mult de 250 de preoți ortodocși români au însoțit trupele armatei române pe câmpurile de luptă în calitate de confesori militari. Unii dintre ei au murit pe front, alții au fost luați prizonieri şi deportați. Peste 200 de călugări şi călugărițe au activat ca infirmieri în diferite spitale de campanie sau pe front, unii murind la datorie, din cauza tifosului exantematic. Sute de preoți au fost anchetați, jefuiți sau alungați din parohiile lor de către inamic, alții au murit împușcați în teritoriile ocupate de trupele germane.

În Transilvania, 150 de preoți au fost arun­cați în închisorile maghiare, unii fiind condamnați la moarte sau la ani grei de închisoare. Alți peste 200 de preoți au fost deportați în vestul Ungariei, în județul Șopron, unde au trăit în condiții inumane până la eliberarea lor în 1919 de către trupele române. Aproximativ 20 de preoţi şi-au pierdut viaţa, fie împuşcaţi de soldaţi din armata austro-ungară, fie în urma schingiuirilor îndurate, sau în lagărele din Germania, unde fuseseră deportaţi. Aproximativ 20 de preoţi din judeţele Tulcea, Constanţa şi Ialomiţa au fost împuşcaţi ori au murit de chinurile cauzate de militarii bulgari care ocupaseră acele teritorii.

Vrednicul de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală al Ardealului, pe când era Episcop-vicar patriarhal, ne-a lăsat un articol foarte interesant despre maica Mina de la Săliştea Sibiului, pe care a numit-o „o nouă Ecaterina Teodoroiu” în războiul din 1916-1918. Articolul redă viaţa deosebită a acestei monahii, tunsă la Mănăstirea Văratic, şi slujirea ei în timpul conflagraţiei, ea luptând în război şi ajungând la gradul de sub­locotenent, asemenea Ecaterinei Teodoroiu.

Părintele Constantin Nazarie a fost numit protopop al preoţilor militari în şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 15 mai 1915, deci în timp ce războiul era început deja şi se aştepta ca şi România să intre în acesta ca parte beligerantă. Părintele Nazarie avea de împlinit atunci un rol important, dar cu totul nou, şi de aceea a fost nevoit să scrie către toate instituţiile abilitate care să-l sprijine în vederea desfăşurării în bună rânduială a activităţii preoţilor militari. Astfel, el a propus un Statut al preoţilor militari, numit „Instrucţiuni”. Acest statut a fost de ajutor preoţilor militari ca să înţeleagă care le e rostul şi ce pot face în caz de mobilizare. De statutul aprobat de Ministerul de Război era nevoie inclusiv pentru militarii, ofiţeri sau simpli soldaţi, care priveau cu suspiciune prezenţa preoţilor în cazarme sau pe front. Părintele Nazarie mai spune că a avut, la un moment dat, de oferit răspuns unei solicitări de la o unitate militară, care întreba „dacă se poate mânca carne de cal ori nu”. De asemenea, pentru că lucrarea era nouă, şeful preoţilor militari trebuia să intervină în anumite cazuri când preoţii erau ofensaţi sau rolul lor era minimalizat, ei fiind obligaţi să lucreze la popotă.

Cu puţin timp înainte de intrarea în război, Sfântul Sinod a decis ca preoţii militari să fie mobilizaţi la reşedinţele eparhiale pentru instructaj, ceea ce s-a făcut de îndată, iar preoţii au putut călători atunci gratuit cu trenul, în acest scop. „Întrunirile au avut loc în toate eparhiile, afară de cea a Dunării de Jos, unde nu s-a mai putut ţine, căci în ziua de 16 august 1916, fixată pentru consfătuire, era deja tardiv, la 15 august începându-se războiul” .

Lupta pentru unitatea românilor a început încă din secolul 19, odată cu revoluţiile paşoptiste, iar apoi cu celelalte manifestări care au condus la recunoaşterea României mai întâi ca principat, apoi ca regat independent, urmare războiului din 1877-1878. În lupta pentru independenţa României din 1877 au participat şi foarte mulţi ostaşi voluntari transilvăneni şi bucovineni, „între care şi tânărul teolog sibian Vincenţiu Grama, viitor preot în satul său natal, Râuşor, lângă Făgăraş”. După 1905, când unii preoţi români au ajuns membri ai Dietei din Budapesta, fiind aleşi de conaţionalii lor, drepturile românilor au început să fie apărate mai intens, ceea ce a dus şi la conştientizarea profundă a nevoii unităţii naţionale, înfăptuită în 1918.

Şi preoţii români care erau la începutul secolului 20 în Statele Unite ale Americii vor semna o scrisoare-hrisov prin care, împreună cu mirenii români din America, vor solicita intrarea în ascultarea canonică a Mitropoliei Ortodoxe Române din Ungrovlahia, dispunând ca toţi românii americani care fuseseră în ascultarea bisericească faţă de alte mitropolii din Ungaria să iasă din acea ascultare. Hrisovul este datat în 24 februarie 1918, prevăzând unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional.