Preotul la căpătâiul bolnavului

Orice ar putea gândi un preot despre menirea sa, aceasta îi este dictată de viață. Dacă este preot cu adevărat, și anume se îngrijește realmente de cei pe care Dumnezeu îi încredințează lui, oamenii nu vor șovăi să-l cheme la căpătâiul unui bolnav sau al unui muribund a cărui familie se află într-o situație de criză. Chiar boala este una dintre crizele cele mai grave, pentru că îl pune pe om față în față cu o serie de probleme la care, atâta timp cât este sănătos, nu se gândește. La început boala îi dă să înțeleagă că este muritor. Nu fac aluzie la un guturai banal, ci la o boală de o oarecare gravitate, când în mod firesc ne vine următorul gând, nu îmi sunt stăpân mie însumi, nu pot împiedica boala să pună stăpânire pe mine și dacă ea mă cuprinde în întregime, nu voi putea scăpa morții! Așa apare o primă întrebare, dacă poate nu va fi formulată atât de clar, dar conștiința se lasă treptat stăpânită de astfel de idei. (Mitropolit Antonie de Suroj, „Viața, boala și moartea”) 

Bolnavul de multe ori se poate arăta mai mult sau mai puțin dispus să-și exprime sentimentele de neliniște, de teamă și de angoasă. El se va arăta cu atât mai deschis, cu cât preotul va ști să-i vină în ajutor, va ști cum să comunice cu el, va ști cum să-l încurajeze în fața acestei suferințe, determinându-l cu blândețe să vorbească despre încercările prin care trece. Dacă preotul vine lângă patul de suferință și în loc să-l încurajeze și să-i deschidă o nouă viziune în fața bolii, el vine și începe prin a spune iată, v-ați îmbolnăvit și cred că ar trebui să vă gândiți că dincolo de această boală poate exista posibilitatea unei morți iminente..., atunci fără îndoială că bolnavul se va închide și mai mult în sine. Chiar din cele auzite din vizitele mele de la așezămintele socio-medicale din comunitatea Afumați, s-a întâmplat unele ca acestea cu unii pacienți bolnavi. În aceste timpuri, de război și de boală, mai ales în zonele din Ucraina, respectiv Palestina, am auzit de multe ori expresia aceasta că orice soldat rănit poate muri oricând și că unica îndatorire a preotului ortodox din Ucraina este aceea de a spovedi și de a împăr­tăși, pentru ca cei care merg pe frontul de luptă să fie permanent pregătiți. Odată apro­vizionat cu Sfintele Taine, omul rănit în război poate muri în pace. Preotul pe frontul de luptă se apropie de fiecare rănit, se așează la picioarele patului și-l fixează cu privirea profundă dincolo de această lume trecătoare. Conversația între preot și soldatul rănit decurge prin ample întrebări și răspunsuri la limită până când îl pune pe cel bolnav la zid. Apoi îl spo­vedește, îl împărtășește și la plecare îi spune medicului care îl îngrijește pe soldatul rănit: acum este rândul dumneavoastră să intrați în joc, eu am făcut tot ceea ce mi-a stat în putere. Se înțelege foarte clar faptul că preotul care îl tratează astfel pe nefericitul bolnav nu va face decât să-l înspăimânte și acesta se va închide în sine. Deseori vizita unui preot la căpătâiul unui bolnav este percepută ca un avertisment: poate că moartea se află chiar în pragul ușii! Aceasta înseamnă că pasto­rația bolnavilor trebuie să înceapă înainte de a se îmbolnăvi, când putem stabili cu ei o relație simplă și apropiată. Pentru a abor­da cu toată sinceritatea o persoană trebuie să fim pătrunși lăuntric de un puternic sentiment de sfială, să păstrăm o atitudine discretă și să fim capabili să o privim ca pe o icoană vie, de care ne apropiem cu un profund respect, cinstire și în fața căreia ne comportăm ca și cum ar fi vorba de o icoană din biserică. Asta înseamnă să fim însuflețiți de un duh de rugăciune, de evlavie, de delicatețe, de smerenie, de cutremur și sfială, fiind atenți din toate puterile sufletului nostru la prezența celuilalt, la taina ființei noastre, la tot ce poate exprima ea, și cu atât mai mult la ceea ce Duhul Sfânt împlinește în ea. Tăcerea lăuntrică a preotului, capacitatea sa de a se întâlni cu celălalt la o anumită profunzime sunt cea mai mare im­por­tanță, căci boala poate oferi o întâlnire surprinzătoare.

De multe ori nu contează numai vorbele, atitudinea exterioară, ci disponibilitatea lăuntrică de a aduce un sprijin bolnavului și de a-l ajuta să se limpezească.

Importante sunt relația și pre­zența sa, așa încât bolnavul să nu aibă impresia că pândești un moment favorabil pentru a pleca să rezolvi alte probleme. Pot mărturisi faptul că sunt pacienți din căminele de bătrâni bolnavi care timp de șase luni nu au schimbat nici un cuvânt, nici cu medicul, nici cu infirmierele, nici cu membrii familiei care vin să-i viziteze. Discutând cu administratorul așezământului am cerut sprijinul și acordul pentru a încerca să port o discuție cu acest pacient. După ce am primit acordul, m-am așezat lângă acest bolnav și am stat câteva zeci de minute fără să vorbim sau să scoatem măcar un cuvânt. Am plecat fără să reușesc să vorbesc cu el. După câteva zile am revenit, la fel m-am așezat pe scaun și fără să vorbim am stat așa câteva minute. După câteva zile, iar m-am așezat lângă el, iar după șase întâlniri, în sfârșit începe să vorbească spunându-mi: De ce ai stat cu mine în toate aceste zile, timp de atâtea ceasuri? Ce înseamnă acest lucru? Din acel moment a început tămăduirea lui, datorită faptului că reușise să intre din nou după mult timp de vorbă cu cineva. Era un caz de psihopatologie. Nu suntem toți cazuri psihopatologice, dar cu toții suntem închiși în noi înșine atunci când vine asupra noastră o boală, o mare încercare, o mare suferință și nu mai reușim să ieșim, să discutăm, efectiv să comunicăm cu membrii familiei noastre, sau pur și simplu cu semenii noștri care ne pot fi în acest caz de mare ajutor sufletesc. În fiecare din noi există o grădină secretă pe care ne temem să o dezvăluim aproapelui nostru. De aceea, dacă nu ne deschidem unde se duce lupta dintre lumină și întuneric, între viață și moarte, între bine și rău, prezența unui preot nu ne va sluji la nimic. Tot ce spu­neți reflectă un alt ritm de viață. La căpătâiul unui bolnav nu trebuie să te porți ca în viața obiș­nuită, nu trebuie să răspunzi la toate întrebările, nici să vorbești cu aceeași viteză și nici să nu te aștepți la vreun răspuns. Persoana bolnavă trebuie abordată cu extrem de mare atenție, cu multă înțelepciune și cu multă smerenie. Cel mai important lucru atunci când vizităm un bolnav trebuie să avem capacitatea de a rămâne așezat în preajma lui într-o stare de repaus complet, pur și simplu să fii acolo.