Pribegiile şi suferinţele Sfântului Ioan Valahul

Istoriile exilului și diasporei române ne oferă pers­pective diverse ale trecutului poporului ro­mân și modului cum oamenii au răzbit prin vi­cisitudinile vremurilor. Ne oprim la a evoca po­vestea pribegiei unei personalităţi aparte a is­toriei noastre bisericeşti, o personalitate a că­rei viaţă aminteşte de pildele biblice şi, în ega­lă măsură, contribuie la rememorarea unor mo­mente dureroase ale trecutului acestui neam.

Istorisirea noastră de astăzi se plasează cronologic în a doua jumătate a veacului al XVII-lea. Este cumva inedită prin faptul că este o pilduitoare poveste a pribegiilor şi suferinţei unui om simplu, şi nu a vreunui conducător al Ţărilor Române, domn sau boier. Este de subliniat cu o tușă groasă faptul că pribegia era, de regulă, apanajul elitelor româneşti şi era generată de evenimente cu un impact major asupra politicii interne ori externe a statelor române. Pe de altă parte, istorisirile despre pribegiile domnilor ori ale boierilor erau scrise de cronicarii autori ai letopiseţelor, mustind de istoria naţională, iar despre oamenii de rând, anonimi, nu prea scria nimeni. În raport cu istoriile alese ale domnilor şi marilor boieri români, rândurile de față ne determină să afirmăm că există numeroase poveşti despre pribegia oamenilor simpli rămase necunoscute posterităţii. Ieşind din aceste consideraţii preliminare, vom înfăţişa viaţa unui sfânt român al veacului al XVII-lea, pe care îl ştim sub denumirea de Sfântul Nou Mucenic Ioan Valahul.

Din investigaţia noastră documentară despre acest sfânt român, am constatat că există câteva menţiuni în mai vechea publicaţie „Biserica Ortodoxă Română”, în unele dicţionare, precum „Dicţionarul Hagiografic“ apărut în anul 1918, avându-l ca autor pe Timuş Gherasim Piteşteanu, dar cele mai multe informaţii apar în lucrarea unui învăţat teolog grec, Ioan Cariofil. El a fost şi primul biograf al Sfântului Ioan Valahul, iar prin publicarea poveştii de viaţă şi a suferinţelor sale a contribuit decisiv la aflarea şi circulaţia informaţiilor despre acest sfânt român. Lucrarea lui Ioan Cariofil a fost tipărită la Veneţia spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi, mai târziu, în spaţiul românesc.

Rob la turci

Sfântul Noul Mucenic Ioan Valahul s-a născut în anul 1644 într-un sat din zona Olteniei, în vremea domniei lui Matei Basarab. Nu se cunosc informaţii despre familia sa, care cel mai probabil era una modestă, şi nici despre copilărie, lipsa surselor scrise fiind de înţeles în condiţiile în care nu se scria despre viaţa unor oameni din popor. Povestea exemplară şi tragică în acelaşi timp a tânărului Ioan Valahul începe odată cu preluarea domniei Ţării Româneşti de către Mihnea al III-lea Radu, socotit urmaş demn al lui Mihai Viteazul pentru că, odată ajuns pe tronul ţării, s-a aliat cu principele Transilvaniei, Gheor­ghe Rakoczi, şi a pornit răscoala antiotomană, în septembrie 1659. Acest fapt a atras şi riposta Imperiului otoman. O armată formată din turci şi tătari a trecut Dunărea, iar domnul, trădat şi de boieri, a pierdut tronul, fiind nevoit să fugă în Transilvania, unde avea să şi moară în anul următor. Cu ocazia acestei campanii de pedepsire, oastea otomană a incendiat şi jefuit, după cum îi era obiceiul, localităţile Ţării Româneşti. În plus, turcii au luat o mulţime de prizonieri din toate aşezările care le-au ieşit în cale. Au luat prizonieri din rândul populaţiei, ceea ce era o practică veche şi, desigur, profitabilă pentru  soldaţii şi ofiţerii turci. Erau preferaţi copiii şi tinerii, bărbaţi şi femei până în 30 de ani, care, odată prinşi, deveneau robi şi erau vânduţi către elita imperială, aducând  câştiguri frumoase soldaţilor otomani. Din aceste considerente raidul turc din 1659 s-a soldat cu luarea ca prizonieri a unui număr însemnat de români, între care s-a aflat şi Ioan, un adolescent de 15 ani din zona Olteniei.

Sursele istorice afirmă că Ioan fusese crescut de către părinţii săi în credinţa strămoşească, pe care el însuşi a pus mare preţ. Alături de aceste calităţi morale, tânărul Ioan fusese înzestrat şi cu o frumuseţe ieşită din comun, ceea ce avea să-i aducă foarte multe necazuri. Pe drumul de întoarcere al armatei otomane spre bazele din Constantinopol, aşa cum era practica timpului, cel care îl capturase l-a vândut cel mai probabil unui comandant militar care a încercat să profite de frumuseţea acestuia. Ioan s-a opus şi s-a luptat pentru ca turcul să nu-i pângărească trupul. În această luptă tânărul l-a ucis pe stăpânul său şi a încercat să fugă din tabără, dar a fost prins. Potrivit canoanelor dreptului otoman, bunurile celui ucis de Ioan au fost transmise familiei, în speţă soţiei militarului turc. Astfel tânărul român a ajuns în proprietatea soţiei celui pe care îl ucisese. A fost iniţial judecat de către un vizir care a decis ca văduva să dispună aşa cum va dori de tânărul rob din Ţara Românească. A fost integrat în gospodăria acesteia şi folosit la munci, alături de alţi robi.

Sfântul Ioan Valahul a trăit ca rob o experienţă în care virtuţile şi credinţa aveau să-i fie puse la încercare, dovedind o mare tărie. Precum odinioară în istorisirea biblică a lui Iosif, tânărul care fusese vândut ca sclav în Egipt de către fraţii săi şi fusese ispitit de soţia lui Putifar, stăpânul său, tot aşa şi Ioan a respins încercările stăpânei sale, care i-a cerut să renunţe la credinţa ortodoxă strămoşească şi să treacă la religia musulmană pentru a se căsători cu ea şi a deveni bogat. Ioan a refuzat propunerile stăpânei sale şi nu a renunţat la credinţa sa, motiv pentru care a fost arestat pentru ca, astfel, văzând chinurile şi privaţiunile închisorii, să-şi schimbe gândurile şi să aleagă calea uşoară a bogăţiei şi plăcerilor. Stăpâna sa îl vizita des şi îl îmbia cu fericirea şi bogăţiile care îl aşteptau dacă ar fi renunţat la credinţa lui şi ar fi acceptat convertirea la credinţa musulmană. Trebuie să precizăm că aceste metode de convingere, când alternau presiunile cu promisiunile, aveau de cele mai multe ori succes, iar mulţi dintre tinerii creştini din spaţiul balcanic, atraşi de iluzia bogăţiei, renunţau la religia părinţilor şi deveneau musulmani. Iată de ce meritul lui Ioan este cu atât mai mare. Văzând că nu reuşeşte să-l înduplece, stăpâna sa a cerut tribunalului ca românul  să fie judecat şi pedepsit pentru uciderea soţului ei. În ziua de 12 mai 1662, după o ultimă cerere eşuată de renunţare la credinţa ortodoxă, Ioan a fost dus la marginea capitalei otomane şi spânzurat de către autorităţile turce. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu trupul său.

Aşa a pierit, la doar 18 ani, tânărul român, pentru că nu a dorit să se lepede de credinţa strămoşească. Însă istoria sa nu se termină aici. La o distanţă de 30 de ani de la acele evenimente, la Bucureşti sosea, la invitaţia domnului Constantin Brâncoveanu, eruditul grec Ioan Cariofil, care fusese mare logofăt al Patriarhiei din Constantinopol. În urma unui conflict cu superiorii săi, el a părăsit capitala imperială otomană, îndreptându-se spre Bucureşti, unde domnul Țării Românești l-a primit cu braţele deschise. Ioan Cariofil a trăit în Ţara Românească doar un an, trecând la cele veşnice în 1692. A fost înhumat la Mănăstirea Radu Vodă, unde fusese găzduit. Ioan Cariofil a avut, totuşi, timp să scrie despre viaţa Sfântului Ioan cel care, nedorind să se lepede de credinţa ortodoxă, a ales să devină, prin patimile sale, mucenic asemeni primilor creştini. Astfel, în 1843, Patriarhia din Constantinopol l-a trecut pe Ioan în rândul sfinţilor, recunoscându-i suferinţele şi mucenicia. Un secol mai târziu, în 1950, în plin regim comunist, şi Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinţilor, iar ceremonia canonizării s-a desfăşurat la Craiova, 5 ani mai târziu.