Proclamarea Patriarhiei Române. Rădăcinile unui act de identitate națională și de manifestare geopolitică românească

Centenarul Patriarhiei Române reprezintă o nouă și minunată ocazie de reflecție profundă, căutare lăuntrică și scrutare îndrăzneață asupra semnifi­ca­țiilor momentelor definitorii ale trecutului exis­tenței noastre istorice, civiliza­ționale și înalt spirituale. Într-adevăr, mutația instituțională înregistrată în urmă cu 100 de ani în existența Bisericii Ortodoxe Române se înscrie, în mod real și indiscutabil, deopotrivă în logica evoluțiilor proprii și în consonanță cu aspirația spre atotcuprindere a neamului românesc, pe atunci una prioritar statală, în sens unitar și național. Ea e marcată esențial, în termenii unei particularități românești, prin trei aspecte (componente): continuitatea originii latine, exprimarea etnicității și manifestarea vocației universale a Ortodoxiei.

Precum statul, care devenea unitar, național și independent, tot așa și Biserica neamului își desăvârșea, prin accederea la patriarhat, organizarea proprie, „autocefalia” deplină și își reafirma calitatea de reper al Ortodoxiei, într-o perioadă marcată de incertitudini.

Premisele unei vocații identitare și ale unei deschideri spre universalitate

Citirea și cunoașterea istoriei prin prisma momentelor sale definitorii reprezintă o provocare a tuturor timpurilor și generațiilor aferente. În cazul de față, este vorba de punctul culminant al unor deveniri multiseculare, un episod de desăvârșiri plurivalente și de deschideri majore spre viitor. În privința trecutului și a semnificațiilor sale prevestitoare, începem prin a evoca faptul că, după 1453, odată cu căderea Constantinopolului sub turci și cu apusul Imperiului Bizantin în istorie, Ortodoxia balcanică devine, în mare parte, un millet, una din națiunile-comunități religioase ale Imperiului Otoman.

Biserica greacă din vechiul Bizanț intră astfel într-o perioadă care va dura sute de ani, de su­pra­viețuire și încercări de adaptare la dificilele condiții și împrejurări mișcătoare, care își vor lăsa amprenta asupra lucrării sale definitorii. Cu toate acestea, Ortodoxia supraviețuiește în afara imperiului turcesc, respectiv în principatele române Țara Românească și Moldova, vasalizate, dar autonome, precum și în Imperiul Rus. Aceste două centre regionale de păstrare și de iradiere zonală a ortodoxismului își vor asuma și îndeplini, în mod specific, în veacurile care vor urma, fiecare în felul său, rolul cuvenit și care va marca, într-o perspectivă structurală, evoluțiile bisericilor proprii și ale lumii ortodoxe în general, poate chiar până în zilele noastre.

Suveranii de la Moscova iau pe seama lor, cel puțin declarativ, moștenirea bizantină și pun în circulație treptat, cu obstinație, tema unei „a treia Rome”, cu implicații politico-religioase majore, inclusiv de poziționare strategică subregională. În 1589, țarul Boris Godunov reușește constituirea și recunoașterea Moscovei ca patriarhat, însă, cu toate acestea, biserica rusă nu va fi niciodată una pur națională, ci se înscrie pentru totdeauna într-un orizont orientat spre Muntele Athos, Constantinopol și Ierusalim, cu aspirații și capital de dominație politică și oblăduirea spirituală interesată și astfel cultivată cu asiduitate. Expansiunea moscovită permite Ortodoxiei să se difuzeze și de-a lungul rutelor Eurasiei, Petru cel Mare stabilind o primă misiune rusă permanentă la Beijing, în China, dar, în același timp, el înfăptuiește una din reformele sale esențiale, aceea de a rupe cu autonomia tradițională a puterii ecleziastice, suprimând patriarhatul și plasând biserica sub autoritatea ultimă a unei structuri statal-imperiale. La celălalt pol de refugiu al Ortodoxiei bizantine, în țările române și cu precădere la București, urmează „timpurile în care elementul grec, privilegiat de turci, ține tot mai mult loc în viața românească” (N. Iorga). Într-adevăr, după cum e bine cunoscut, ca urmare a multiplelor și tot mai intenselor legături pe care le-am avut de-a lungul vremii cu lumea elenistă - religioase, economice, sociale și politice - și a conjuncturilor politico-militare din zona sud-dunăreană, elementul grec a pătruns treptat, sub diverse pretexte, și s-a afirmat cu tot mai mare insistență în viața publică a românilor, inclusiv în rândul dregătorilor și al bisericii. El a rămas pentru o vreme minoritar, dar după 1600, așa cum remarca C.C. Giurăscu, a tins și a reușit a deveni preponderent, echilibrul răsturnându-se astfel în favoarea sa, ceea ce avea să genereze reacții, manifestate divers și cu intensitate diferită, din partea elementelor băștinașe.

Totodată, legăturile de rudenie dintre domnii sau boierii români și familiile de seamă din Bizanț, printre care cea a Cantacuzinilor, s-au înmulțit, iar treptat „lumea grecească” a Constantinopolului s-a transferat practic la București și la Iași, unde constituia noua elită, avea grijă mai ales de interesele proprii, cultiva aspirațiile de restaurație imperială contextualizate geopolitic și neglija, dacă nu chiar nega, realitățile și prioritățile autohtone. Aici aveau să ajungă să domine clasa politică și să acapareze domnia, structurându-se în mari partide rivale, precum cea a Cantacuzinilor și Bălenilor în Valahia, cu interese diferite și aflate în permanent conflict de întâietate politică și de competitivitate economică. Tot așa, patriarhii Orientului și alți reprezentanți de seamă ai Ortodoxiei Răsăritului aveau să-și găsească în țările române refugiul, ajutorul și cadrul de continuare și de cultivare a tradițiilor proprii, fără, desigur, să nu primească ori să propage și rezonanțe ale locului de generoasă primire. Intersectările dintre politică, economie și cult generează formele specifice de exprimare și sunt dificil de categorisat din perspectivă istorică.

O imagine sugestivă a situației, deși desprinsă din termenii zugrăvirii, mai degrabă literare, a celebrării marilor sărbători religioase la Curtea lui Constantin Brâncoveanu, ne-o oferă același Nicolae Iorga în Prefața la o culegere de documente privind domnia Voievodului Martir (publicată la 1901): „Lângă domnescul stăpân de casă, în același rând, se vede patriarhul de Constantinopol, de Ierusalim, de Alexandria, de Antiohia, dacă se află în reședința patronului religiei ortodoxe și sprijinitorului de căpetenie al poporului grecesc. Mitropolitul stă de-a dreapta și el, dar cel dintâi pe latura mesei. Patriarhul sau Mitropolitul spunea, în grecește sau slavonește, o rugăciune...” Pe un atare fundal general, acțiunea politică și atitudinea de consolidare și păstrare a unității Ortodoxiei românești, de sprijinire și coordonare a întregii lumi ortodoxe de influență bizantină reprezintă un moment crucial în inaugurarea viziunii și prefigurarea orizonturilor de dezvoltare a spațiului ortodox românesc, ca reper de identitate națională și manifestare geopolitică.

Într-un context marcat de asemenea realități istorice, două fenomene emerg și converg, ceea ce va caracteriza geopolitic și identitar calea bisericii românești: pe de o parte, menținerea, cu fluctuații după împrejurări, a autonomiei sale ancestrale, iar, pe de alta, în prelungirea și completarea puternicelor sale izvoare, afirmarea statutului de centru de iradiere a spiritului ortodox originar, creator în lumea creștină liberă și de susținere a bisericilor surori aflate în stare de apăsare străină și suferință instituțională. Într-adevăr, după cum e cunoscut, la 6 ianuarie 1454, câteva luni după cucerirea Constantinopolului, sultanul Mehmet II l-a convocat pe Mitropolitul Gennadios Scholarios pentru a-i remite crucea și insignele însărcinării patriarhale. Numit de noul stăpânitor politico-militar, precum odinioară de împărat, patriarhul devenea (și a rămas, dintr-un anumit punct de vedere!) un înalt demnitar al noului imperiu. Se elibera, totodată, un firman prin care se proclama inviolabilitatea sa personală, libertatea de mișcare și o totală scutire de la sarcinile fiscale. Ca urmare a noii situații, erau redefinite și competențele demnității patriarhale și cele ale Sfântului Sinod. Dacă nominalizările episcopale trebuiau să fie confirmate de sultan, nici un episcop nu putea însă să fie numit ori demis fără acordul patriarhului și al Sinodului. Astfel, cezaro-papismul bizantin se continua, fie și într-o formă mai atenuată, într-un imperiu devenit musulman și față de care toți supușii, inclusiv cei de religie creștin-ortodoxă, datorau fidelitate. Imperiul Otoman nu cunoștea categoria „național”, ci distingea subiectele sale de confesiune musulmană și cele aparținând unei comunități religioase „protejate” de sultan, ocrotire care privea numai fidelii unei religii monoteiste revelate, iudaismul sau creștinismul, prezentate în Coran ca precursoare ale islamului.

Aceste comunități - millet - se bucurau de un relativ larg nivel de autodeterminare și dispuneau inclusiv de tribunale (consistorii) de gerare a diferendelor interne, dar și de riguroase încadrări de dezvoltare și control. În acest cadru general, funcționa un millet armean condus de catholicos-ul său și Rum millet, cel al „romanilor”, atlfel spus cel al moște­nitorilor Imperiului Roman de Răsărit, al ortodocșilor de limbă și influență greacă, care includea, așadar, inițial pe toți creștin-ortodocșii fostului imperiu. Aflate la marginea imperiului și la capătul Europei, țările române rămâneau politic vasale, în condițiile capitulațiilor încheiate în secolul al XV-lea, dar nu erau încadrate ca provincii turcești, precum „pașalâc”, iar bisericile lor nu se supuneau regimului strict al millet-ului.

Dimpotrivă, își conservau starea dintotdeauna, conform căreia „când s-a întemeiat Mitropolia Munteniei, Mitropolitul era Exarh Patriarhal - la sfârșitul secolului al XVI-lea Mitropolitul Moldovei avea recunoscute de toată Ortodoxia semnele demnității patriarhale” (după remarca lui N. Iorga). O stare care sugera, la fel precum în privința celei politice, mai degrabă o vasalitate îngăduitoare, decât o dominație riguroasă. În acest context general, favorizat și de contiguitatea geografică, teritoriul românesc a devenit treptat nordul dunărean salvator, spațiul privilegiat de retragere și deplasare a centrului Ortodoxiei de expresie grecească, ceea ce a sporit, într-o oarecare măsură, importanța bisericii naționale și rele­vanța sa de reper în concertul bisericilor surori, la nivelul cel mai înalt al patriarhiilor istorice tradiționale. Acest fenomen istoric aferent „Bizanțului după Bizanț” avea să cunoască în „momentul brâncovenesc” punctul său culminant, reprezentând și o puternică marcă de originalitate românească și care își va pune amprenta și asupra evoluției spre afirmare a patriarhatului românesc, în privința liniilor sale dominante.

Epoca Constantin Brâncoveanu, un moment fondator

În timp ce, în plan politic, „între puternicii ce se luptau în miază-noapte și miază-zi, țara, amenințată din atâtea părți, nu mai putea să se împotrivească, ci dorea nu mai să se strecoare cu câte drepturi îi mai rămăseseră” (N. Iorga), cultural și spiritul cunoștea un avânt extraordinar, facilitat tocmai de o atare împrejurare și promovat de varietatea și reprezentativitatea actorilor mișcării panortodoxe astfel generate, mergând până la cristalizarea unui model de soft power al devenirii sale în istorie. Același mare polihistor întregea tabloul epocii și al ctitorului său astfel: „Prin acea largă operă de cultură răsăriteană, de cultură în toate limbile Răsăritului [...] prin găzduirea fruntașilor bisericești ai Orientului, Patriarhi, Mitropoliți, dascăli; prin operele lui de ctitorie la toate «locurile sfinte», el a știut, față de regiunile siriene, arabe, caucaziene, supuse ori vasale turcilor, ca și față de grecitatea europeană, să înlocuiască pe împărații bizantini de odinioară, ca un urmaș legitim al cărora era privit. Domn autonom în țara lui, înconjurat cu prestigiu superior al Cezarilor constantinopolitani ai lui Constantin cel Mare, în întreaga lume a Orientului, aceasta a fost situația lui Constantin Brâncoveanu”. Într-adevăr, o conjunctură de întâietate și anvergură, dar care ascundea în complexitatea sa și aspecte care, privite în intimitatea și gravitatea realităților pe care le exprimau, rămân discutabile. O atare concentrare de forțe cultural-spirituale amplifica capacitatea creatoare și productivitatea intelectual-spirituală, dar, în același timp, „sufoca” localul și specificul său, cu implicații geopolitice pe măsură.

În această perspectivă duală (de aport autohton și de deschidere universală) se desfășoară astfel și întreprinderile vizând operele religioase ale perioadei; așa, de exemplu, la 1692, sunt tipărite la București Viața Sfintei Parascheva și Slujba Sfântului Grigore Decapolitul, dar și Didahiile sau Predicile lui Antim Ivireanu. Fără a putea trece desigur sub tăcere marele act fondator de spiritualitate și cultură reprezentat de Biblia de la București din 1688 tălmăcită „după limba elinească” la „porunca” voievodului Șerban Cantacuzino și cu „îndemânarea” lui „Constantin Brâncoveanu, marele logofăt”, „ispravnicul” lucrării și coordonatorul colectivului de întocmire. În această vreme se tipăresc zeci de cărți, nu numai bisericești, dar și de altă natură, nu numai pentru nevoile noastre, dar și pentru lumea greacă și cea orientală. Imediat după 1700 funcționau simultan trei tipografii: la București, la Snagov și la Buzău. Asumându-și și un atare rol și promovându-l consecvent, Domnul e înconjurat de cărturari, clerici și mireni, și cu atenta sa grijă se desfășoară orice.

Totul se declină în termenii unui „centru” de supraviețuire și de continuare (relativ) liberă a ortodoxismului oriental, deosebit de fertil și expresiv întrucât, cu adevărat „de la noi au fost stăpânite, timp de două secole, toate patriarhiile răsăritene”.

Așezământul de la Sfântul Gheorghe-Nou din București, cu celebra biserică unde aveau să i se odihnească moaștele ctitorului său, sfințită la 29 iunie 1707 de către însuși Patriarhul Ierusalimului și de o serie întreagă de ierarhi răsăriteni, ctitorit și amenajat în aceeași perspectivă a complexității și durabilității spiritual-culturale, reprezintă un alt exemplu în sensul acestei complexități institu­țional-spirituale a Țării Românești în acele timpuri. Aici erau ridicate, pe lângă maiestuosul lăcaș de cult, un ansamblu mănăstiresc compus din chilii, un han cuprinzător, la care s-au adăugat „case patriarhale și egumenești”, exprimând aceeași preocupare de servire generală a cauzei ortodoxe răsăritene, cu accente spre deschidere universală.

Perspectivele identitare se desprind ferm și se afirmă treptat, deopotrivă în plan religios și politic, tot în anii domniei brâncovenești și cu contribuția majoră a voievodului martir. Pe lângă măsurile de consolidare a mitropoliei pământene și nu numai din motive religioase, Brâncoveanu a cultivat asiduu legăturile cu celelalte ținuturi românești și în special cu cele de peste munți. Ele erau între­ținute și dezvoltate atât prin proprietățile pe care le avea acolo, ctitoriile și daniile făcute sau cărțile tipărite și răspândite aici, cât și prin acțiunile de păstrare a integrității și de propovăduire a Bisericii ortodoxe românești din Transilvania, în contextul momentului tensionat al evenimentului de la 1700-1701. Așa cum ne spune istoricul, „scoborâtor al unei însemnate și înstărite familii boierești oltene și rămas de mic copil orfan de tată, postelnicul Papa, ce fusese ucis în timpul răscoalei seimenilor (1655), Brâncoveanu a crescut sub îngrijirea rudelor sale dinspre mamă (Stanca Cantacuzino) și mai ales a unchiului său, stolnicul Constantin, care i-a călăuzit primii pași în cariera politică” (P. Cernovodeanu).

Alegerea sa ca domn la 29 octombrie 1688, impusă obiectiv de situația Țării Românești, amenințată de pericolul înfruntării între otomani, asistați de tătari, și imperiali pe teritoriul ei, conștientizată mai ales de stolnicul C. Cantacuzino, s-a bucurat nu numai de susținerea directă a puternicilor urmași imperiali, ci și de asentimentul marii boierimi, de acordul Porții, dar și de cel al Mitropolitului Theodosie, precum și cel al lui Dionisie al IV-lea, Patriarhul de Constantinopol, aflat atunci în vizită canonică la București. Un consens practicat ca soluție de compromis, dar care avea să inițieze o experiență istorică majoră.

Această apartenență deplină și manifestare expresă, inițial într-o formulă predominant bizantină a atitudinii lui C. Brâncoveanu și a orientării operei (lucrării) sale politice și cultural-spirituale avea să cunoască o inflexiune definitorie, începând mai ales după primii 15 ani de domnie a sa, însemnând căutarea, cristalizarea și afirmarea, pe cât posibil în condițiile date, a căii naționale, proprii, și manifestarea pe măsura consistenței sale geostrategice. Ea s-a exprimat printr-o delimitare, tot mai clară până la desprindere, de proiectul și interesele post-imperiale ale grupării Cantacuzinilor, căutarea impunerii, în continuitatea tradiției autohtone, după Matei Basarab întreruptă în plan ereditar și oficial în plan politic, prin desemnarea ca succesori la tron a propriilor fii (martirizați împreună cu el și tot așa devenind sfinți români) și marcarea orizontului Bucureștiului de centru al Ortodoxiei, dintr-o perspectivă generată de o atare nouă reevaluare și poziționare a guvernanței și a țării în general. Într-adevăr, așa cum istoriografia a constatat deja, după 15 iunie 1703, când prin hatișeriful sultanului Mustafa al II-lea a fost căftănuit din nou și „l-au miluit și cu domnia țării, să o aibă până la sfârșitul vieții Măriei Sale”, apar în mod evident semnele desprinderii și promovării unei noi căi de afirmare a politicii interne și mai ales externe a țării și a implicării geostrategice.

În contextul în care partida cantacuzină accentua raporturile cu Rusia, în speranța izbânzii proiectului balcanic al acesteia și a revendicării statutului de „a treia Romă” și dorea să-și păstreze întâietatea în conducerea treburilor publice și de­semnarea domniilor, asistăm la o deteriorare a raporturilor dintre Brâncoveanu și unchii săi Constantin și Mihai Cantacuzino, în pofida păstrării aparențelor de prietenie și înrudire, și la încercări de elaborare și impunere a unei linii politice proprii, care să exprime mai pregnant interesele țării și să fie urmată deschis și oficial, în afara, dacă nu uneori în contradicție, cu cea a castei imperiale, strămutată la nord de Dunăre, secretă, fluctuantă și tot mai riscantă pentru români. Interesele străine erau însă prea puternice și noii dușmani, din interior și din apropiere, prea periculoși pentru a putea fi înfrânți, așa încât urzeala complotului de către aceștia, alături și împreună cu o serie de împrejurări nefavorabile, aveau să aducă la deznodământul tragic din martie - august 1714. Un mărunt pretext istoric, dar care avea să marcheze sublimul drum spre martirizare și sfințenie!

Dar dacă, pentru acel moment, nu s-a putut și nu s-a reușit mai mult, iar curentul ne național, de interes străin, a determinat jertfirea inițiatorului desprinderii și continuității naționale, așa cum avea să se întâmple în aceleași orizonturi istorice și la 1821 cu Tudor Vladimirescu, mișcarea de renaștere națională avea să învingă în cele din urmă și să înscrie românii pe drumul devenirii și afirmării lor proprii în istorie. Tot așa, evoluțiile aferente aveau să plaseze construirea autocefaliei și, în cele din urmă și la o altă scară, a patriarhatului românesc, precum cele ale unui biserici „aflate întotdeauna în serviciul națiunii” și cu la fel de străvechi și puternice accente geopolitice.

O autocefalie și un patriarhat puternic identitare și cu semnificativă vocație geopolitică

Sub auspiciile unor atari tradiții și cu perspectivele unei asemenea evoluții, autocefalia Bisericii Române Ortodoxe avea să se constituie ca una aflată, dintru început și pentru totdeauna, în serviciul poporului și a națiunii sale. Așa se face că „excepționalitatea românească” (de la regulă) avea să se manifeste și de această dată. Să ne amintim că un Sinod reunit în 1872 la Constantinopol, sub autoritatea Patriarhului Antinomos al VI-lea (1782-1877), condamna „etnofiletismul”, adică faptul că o biserică autocefală nu se fonda pe un criteriu geografic, ci național ori lingvistic.

În tradiția (bizantină), ea trebuia să reunească pe toți creștinii trăitori într-un loc dat - o cetate sau, prin extensie, o regiune canonică, chiar un stat suveran, dar fără distincție de rasă, popor sau limbă. Respectivul Sinod, la care participau patriarhii Antiohiei și Alexandriei, Arhiepiscopul Ciprului, precum și reprezentanți ai Bisericii grecești, fusese convocat ca reacție la emergența revendicărilor naționale în Imperiul Otoman și în încercarea de a păstra iluziile unei întâietăți nu numai nominale, dar o atare poziționare avea să fie infirmată de mersul implacabil al lucrurilor. Mișcarea de constituire a statelor naționale din secolul al XIX-lea reușea să se manifeste, cu particularitățile sale, în spațiul românesc și prin redefinirea „simfoniei bizantine” dintre biserică și stat, în sensul osmozei între unificare, unitar, național și suveran, având ca momente fondatoare, în această perspectivă: 1859 (unirea de bază și constituirea României moderne), 1872 și 1885 (fuziunea mitropoliilor Moldovei și Valahiei și, respectiv, recunoașterea autocefaliei), mers desăvârșit politic în 1918 (prin România Mare) și 1925, pe calea înființării Patriarhiei Române.

Cele două procese sunt indestructibil legate și potențate reciproc în cadrul ecuației desăvârșirii construcției statale românești. Acest apogeu instituțional, deopotrivă statal și bisericesc, poartă o puternică amprentă proprie și comportă un mesaj istorico-evolutiv de aceeași natură. El se completa, la momentul istoric respectiv interbelic când Biserica Ortodoxă Română, întregită și consolidată, acreditată constituțional, devenea iarăși, în împrejurările geopolitice de după Primul Război Mondial, un principal far al lumii ortodoxe libere, afirmându-și virtuțile și particularitățile sale.

Din perspectiva centenară a acestei împliniri istorice, semnificațiile sale identitare și de act de manifestare geopolitică revin în actualitate, într-o lume marcată de incertitudini, tulburări și în căutare de repere durabile și inconfundabile. Noile reconfigurări geostrategice, integrarea europeană și realitatea diasporei românești sunt fenomene cu ample și profunde rezonanțe, care se cer înțelese în profunzime și tratate așa cum se cuvine. Unitatea spirituală nu reprezintă o simplă constatare istorică, un reper al trecutului, ci devine o realitate evidentă, care reclamă o atenție deosebită și o tratare ca atare.