Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Repere de credință pentru intelectualul român

Repere de credință pentru intelectualul român

Un articol de: Augustin Păunoiu - 15 Ian, 2017

Om de știință și de suflet, profesorul Alexandru Mironescu reprezintă intelectualul atins de aripa Duhului. Pentru preocupările sale stăpânirea comunistă l-a închis. De suferit a avut însă parte nu doar el, ci întreaga sa familie, mai ales fiul său, Șerban. Articolul de față constituie mărturia ginerelui său Dumitru Sandu, stabilit în Elveția de mulți ani.

L-am cunoscut pe Alexandru Mironescu abia când a ieşit din puşcărie, în noiembrie 1963. Surpriza a fost de partea amândurora. Eu mă dusesem la maternitate pentru că avea loc naşterea celui de-al doilea copil al meu, nepoata profesorului Mironescu, Ioana-Domnica. Pe Alexandru l-am găsit acasă. Ne-am îmbrăţişat ca doi oameni care nu se văzuseră niciodată.

Am locuit împreună câţiva ani, până când în 1969 am hotărât să ne mutăm. Fiindcă locuinţa socrului meu era prea mică pentru câţi stăteam acolo, noi patru (eu, soţia şi cei doi copii), Şerban, o mătuşă de-a soţiei mele cu băiatul ei, plus Maria şi Alexandru Mironescu. Toţi locuiam în două dormitoare şi un salon. Cele mai multe din lucrurile casei au rămas la Şerban. După moartea tatălui lui, fiul său nu a mai putut să plătească chiria şi, pentru că mama lui, Maria, nu lucra, a trebuit să se mute de două ori. Socrul meu avea mobilă ţărănească cu blidare, cu ladă de zestre ce era transformată în canapea, pe care erau puse nişte perne unde puteau sta oamenii, cu scaune ţărăneşti, cu veselă şi cu ceramică ţărănească, cu icoane pe sticlă. Toate s-au dus pe apa sâmbetei. Atunci când s-a mutat, pe unele din ele le-a dat, pe altele le-a vândut. Acest patrimoniu ţărănesc românesc autentic s-a împrăştiat. Alexandru Mironescu aveau origini în Moldova şi în Muntenia. Numele Mironescu venea din Moldova, iar prin familia generalului Budişteanu, care luptase în Războiul de Independenţă, se trăgea din Muntenia. Însuşi tatăl lui era militar.

Dat afară din universitate

Dar să revenim la profesorul Mironescu, demis de la Universitatea din Bucureşti în anul 1948. El îşi susţinuse în România, pe lângă teza de doctorat în chimie organică prezentată la Sorbona, o altă teză, intitulată „Limitele cunoaşterii ştiinţifice”. Tema primei teze legată de chimia macromoleculară a fost preluată de Elena Ceauşescu. Mironescu făcuse cercetări intense pe acest subiect, lucrări diverse.

Dar a fost dat afară pentru că în teza în filosofie a afirmat că numai cunoaşterea revelată de Dumnezeu are caracter statornic, deplin. Ceea ce cunoaşte ştiinţa sunt picături pe care Dumnezeu le oferă oamenilor spre a înţelege câte ceva din creaţia Sa. Omul nu poate cuprinde cu mintea sa taina universului. Ceea ce susţinea Alexandru Mironescu era scandalos pentru învăţământul ateu care se instaura în România acelor ani. Constituia o provocare şi o contestare a marxism-leninismului de atunci.

Acesta a reprezentat şi un punct de acuzaţie în procesul intentat lui. Pe de altă parte, Mironescu a fost o viaţă întreagă simpatizant al ideilor socialiste. Dar nu al socialismului de import al lui Constantin Dobro­geanu-Gherea (Solomon Katz), socialism care a venit din Rusia, ci unul autentic, ca gândire spirituală bazată pe egalitate socială. Socialismul acesta era reprezentat pentru el de exemplul lui Panait Istrati. Acesta i-a şi prefaţat prima carte de literatură pe care a scris-o Mironescu, numită „Oamenii nimănui”. Legătura dintre ei nu avea la bază o simpatie personală, ci o corelaţie de gândire socială şi umană. Istrati era fiul unei spălătorese şi al unui hoţ din zona Brăila-Galaţi care făcea trafic ilicit în aceste judeţe. De asemenea, Mironescu a fost prieten cu Titel Petrescu, şeful Partidului Socialist, care a împărtăşit aceeaşi soartă cu Alexandru Mironescu. Au fost închişi pentru că simpatizau cu un socialism umanist de tip francez, asemenea celui al lui Jean Jaurés. Jaurés, pentru că nu a fost un extremist, a fost asasinat. Socialismul lui Mironescu erau unul uman, intelectual, creştin chiar.

Întâlnirea cu Ioan cel Străin

Părintele Ivan Kulâghin (Ioan cel Străin) a ajuns în România prin 1943, cu Mitropolitul Rostovului. El s-a refugiat la Mănăstirea Cernica. Aici, Alexandru Miro­nescu împreună cu Sandu Tudor şi cu părintele Benedict Ghiuş mer­geau adesea. Şi fiindcă nu erau mijloacele de transport actuale, făceau acest drum pe jos. Nu ştiu cine ar mai face asta azi, să mergi prin praf atâta distanţă pentru a asculta Liturghia. Şi la Cernica, părintele Nicodim Bujor le-a făcut cunoştinţă celor trei cu părintele rus. Toţi au rămas surprinşi că Ioan cel Străin îi aştepta pe aceştia. S-au mai întâlnit de câteva ori şi au vorbit lucruri duhovniceşti, de taină. Icoana Rugului Aprins era adusă de Ioan cel Străin din Rusia. El era duhov­nicul Mitropolitului Rostovului, în­gropat la Cernica. Părintele Ivan s-a mutat apoi la Mănăstirea Antim din Bucureşti. De aici a fost ridicat de trupele sovietice, împreună cu câţiva basarabeni, mireni şi călugări, care ştiau ruseşte şi îi serveau ca interpreţi, ajutându-i lui Ivan Kulâghin. Pentru o vreme, s-a ştiut că erau transportaţi undeva prin sudul Rusiei. Dar li s-a pierdut urma. Probabil au fost împuşcaţi. Întâlnirea lui Alexandru Mironescu cu Ivan Kulâghin a fost povestită într-o carte. Preocupărilor creştine ale lui Mironescu i se alăturau aşadar cele ştiinţifice, de intelectual marcant al societăţii româneşti de atunci. Cu Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu), Alexandru Mironescu era prieten şi amân­doi aveau căutări duhovniceşti. Experienţa lui Sandu Tudor la Muntele Athos împreună cu tatăl lui, judecătorul Teodorescu, îl va face pe Mironescu să fie tot mai apropiat de părintele Benedict Ghiuş, cel care a devenit duhovnicul întregii familii Mironescu.

Fiul profesorului, un arestat fără vină

Şerban Mironescu, fiul lui Alexandru, a rămas în ţară după ieşirea din închisoare. Am trăit în aceeaşi casă până când am plecat, în anul 1980. El a venit în Elveţia mult mai târziu, peste patru ani, când i-a făcut formele pentru a i se aproba plecarea Ileana, sora lui. Era un paria pentru societatea românească. Nu-şi terminase studiile. Nu apucase să-şi dea licenţa, fiindcă fusese arestat împreună cu tatăl său. A fost trimis la munca de jos, a lucrat într-o fabrică de produse chimice, unde a şi avut un accident. În urma acestuia, faţa i s-a deformat. Avea o colegă de studii cu care visa să se căsătorească, dar după cinci ani de puşcărie a lui Şerban, nemaiştiind dacă acesta se va întoarce, fata, care nu era o Penelopă să-l aştepte pe Ulise, s-a căsătorit.

După eliberare, pentru Şerban a început periplul pe la cunoştinţe şi instituţii spre a afla un loc de angajare. A contactat şi feţe bisericeşti, dar răspunsul a fost invariabil acelaşi: „Nu dorim să ne compromitem cu un fost deţinut politic”. Bineînţeles, după luni întregi, omul la care se aştepta cel mai puţin, Şerban Cioculescu, cunoscutul critic literar, i-a spus lui Alexandru Mironescu: „Codine, Şerban trebuie salvat. Există un post la Academia Română de mânuitor de carte, de depozitar. Să vină acolo”. Aceasta a fost salvarea lui Şerban.

Lucrând acolo, i s-a putut şterge o parte din vină şi a reuşit să-şi dea examenul de licenţă în clasice, latină şi greacă. Dar Şerban cunoştea şi mai multe limbi moderne. De aceea a fost chemat de Constantin Noica, alt proscris al regimului comunist, care i-a zis: „Şerbane, vreau să fac o echipă pentru a traduce Dialogurile lui Platon. Ştiu ce capacitate ai, ne apucăm de treabă aşadar”. Dar lucrul la traducere nu însemna că Şerban avea un salariu. Aşa că a trebuit să-şi găsească alt serviciu decât cel de la biblioteca Academiei Române, fiindcă dorea să rodească cunoştinţele lui vaste. A fost propus la Academia de Ştiinţe Sociale ca documentarist şi traducător din germană, engleză şi franceză. A lucrat acolo până când a plecat în Elveţia. Tot ce a rămas de la Alexandru şi Şerban Mironescu, cărţi, manuscrise, biblioteca în general, totul a fost confiscat.

La proces li s-a incriminat celor doi prezenţa în bibliotecă a volumelor de poezie şi proză ale lui Vasile Voiculescu. La care Alexandru a replicat: „Voiculescu este în poezie asemenea lui Eminescu şi Arghezi”.

Nici unul din manuscrisele confiscate nu a mai intrat în posesia familiei Mironescu. Unele au ajuns la anumite persoane, care le-au vândut pe piaţă la un preţ bun. Profesorul Mironescu și întreaga sa familie rămân un reper de credință și moralitate pentru intelectualitatea românească de astăzi.