Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Actualitate religioasă An omagial Rugăciunea isihastă, soluţia la crizele de ieri şi de azi

Rugăciunea isihastă, soluţia la crizele de ieri şi de azi

Galerie foto (4) Galerie foto (4) An omagial
Un articol de: Pr. Conf. Dr. Gheorghe Holbea - 13 Noi, 2022

Pentru creştinii din vremea Sfântului Grigorie Palama şi pentru cei de astăzi, în vremuri extrem de tulburi, principala problemă nu este „cum să înainteze prin credinţă pentru a-L întâlni pe Hristos în viitor, ci mai degrabă cum să primească prezenţa lui Hristos acum, în fiecare moment prezent”, după cum spune G. Mantzaridis. Scopul Bisericii este zidirea Trupului lui Hristos „realizată prin «exodul» credincioşilor din vâltoarea evenimentelor pământeşti şi punerea lor pe calea «theozei» sau îndumnezeirii. Acest «exod» sau retragere din lume n-are loc în mod abstract, ci se bazează pe prezenţa Dumnezeului veşnic realizată şi trăită în istorie; astfel acest «exod» nu înseamnă nicidecum ignorarea timpului, ci, din contră, concentrează şi proiectează timpul în «acum»-ul iubirii lui Dumnezeu care conţine şi «eonul viitor»”.

Sfântul Grigorie Palama nu este doar autorul unei sistematizări originale a tradiţiei duhovniceşti isihaste întemeiată trinitar și hristologic. Viaţa sa pământească se petrece într-o epocă dramatică pentru societatea bizantină. Ultimele secole ale Bizanţului, după revenirea în Constantinopol în 1261, au reprezentat o epocă marcată de lupta pentru supravieţuire în condiţiile unei rapide pierderi de teritorii atât în Asia Mică, cât şi în Balcani şi a frământării sociale interne, în crize religioase şi politice nesfârşite.

În fața acestei crize, monahii isihaşti au oferit soluția duhovnicească: Ortodoxie şi isihasm. Controversele din anii 1338-1368, al căror protagonist a fost Sfântul Grigorie Palama, şi care sunt încadrate de Tomosul aghioritic din 1340 şi de condamnarea din 1368 a tomistului Prohor Kydones şi a silogismelor aristotelice în teologie şi generalizarea cultului Sfântului Grigorie Palama în toată Biserica bizantină prin Tomosul sinodal din aprilie-mai 1368, reprezintă răspunsul duhovnicesc la aceste frământări. În Tomosul aghioritic, monahii athoniţi condamnau ca erezie teologia lui Varlaam şi dogmatizau teologia luminii necreate revendicând un profetism spiritual harismatic.

Împărăţia lui Dumnezeu este în fiecare clipă

Liturghia (isihia comunității bisericești) şi isihia (Liturghie lăuntrică) au constituit unicele soluții pentru transfigurarea timpului istoric prin participarea îndumnezeitoare la eonul fără început şi fără sfârşit al slavei şi luminii necreate a Împărăţiei lui Dumnezeu. În trăirea ortodoxă, „Împărăţia eshatologică nu se găseşte nici într-un trecut mitic (cum credeau grecii şi păgânii), nici într-un viitor me­sia­nic-apocaliptic (cum cred iudeii sau marxiştii); nu se află deci la extremităţile temporalităţii, ci în fiecare clipă prezentă deschisă liturgic prin cult şi isihie profunzimilor eonului Vieţii lui Dumnezeu în experienţa paradoxal, în acelaşi timp catafatică şi apofatică, a îndumnezeirii”.

În Ortodoxie, Sfânta Liturghie n-a fost opusă nicicând ascetismului. Misiunea „era în cea mai mare măsură opera martirilor şi a monahilor”. De asemenea, „profetul“ în Biserică era, „aşa cum arată documentele (de la Didahie, secolul II, şi până la Tomul aghioritic, secolul XIV), tocmai bărbatul ascetic sfânt. Misiunea şi profetismul erau în Biserica veche legate esenţial de ascetism şi monahism. A ataca tradiția ascetică înseamnă a submina tocmai curentul de credinţă şi viaţă care a generat vreme de secole bărbaţi şi femei care au dat şi dau mărturie despre eshaton în propriile lor vieţi, care au respirat şi res­piră încă de aici învierea şi viaţa veacului viitor, care au devenit «euharistici» şi «liturgici» în însăşi carnea şi oasele lor, până în adâncurile tainice ale inimii lor!” (Alexander Golitzin, Mistagogia, experiența Lui Dumnezeu în Ortodoxie, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 13).

În continuitate spirituală cu Sfântul Grigorie Palama, părintele Dumitru Stăniloae afirma că „viața duhovnicească a persoanei nu se dezvoltă într-o izolare de comunitatea euharistică, iar comunitatea euharistică nu rămâne neinfluențată de dezvoltarea vieții duhovnicești a persoanei... Ținta ultimă a urcușului duhovnicesc al persoanei este iubirea de Dumnezeu și de ceilalți oameni, sau deplina încadrare în Împărăția lui Dumnezeu, care e comuniunea desăvârșită a tuturor și care nu se poate înfăptui decât în Hristos... Comunitatea sporește tot mai mult în caracterul ei de viață în comunitate, prin viața tot mai duhovnicească a membrilor ei, sau măcar a unora dintre ei, în Dumnezeu, sau în Hristos, izvorul iubirii sau al comuniunii dintre toți” („Liturghia comunității și jertfa interioară în viziunea filocalică”, Ortodoxia, nr. 1-2/1978, pp. 389-399).

Prin rugăciune se desăvârşeşte comuniunea omului cu Dumnezeu

În teologia palamită, taina omului se dezleagă prin taina îndumnezeirii, care este vocația definitivă și unică a omului, în sensul că omul îndumnezeit participă în mod real și autentic la energiile ființiale și necreate ale lui Dumnezeu. Dumnezeu se dăruiește în și prin energiile necreate și ființiale. Datoria omului este șlefuirea ființei sale lăuntrice prin asceză, lupta cu patimile, pentru a dobândi discernământul duhovnicesc și a se așeza în darul vieții pe care Dumnezeu l-a pecetluit în rațiunea noastră de a fi. Trupul și sufletul sunt împreună receptacule ale Duhului Sfânt. În Hristos trupul nu este o simplă anexă a sufletului, ci receptacul deplin al sălășluirii dumnezeirii. Tot astfel va fi și cu trupul nostru, care are chemarea de a primi întru sine darul dumnezeiesc al luminii. Îndumnezeirea este un dar suprafiresc îm­părtășit omului de către Dumnezeu, o lucrare a Persoanelor Sfintei Treimi și are un caracter necreat. Dumnezeu pătrunde în sufletele sfinților prin energiile necreate și ființiale, iar sfinții, datorită harului, trăiesc plenar această împreună locuire a lui Dumnezeu în ei. Aici se împli­nește ceea ce ne învață Sfântul Apostol Pavel când spune „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20). Îndumnezeirea ca proces al înfierii, al îmbrăcării în har și depășire a tuturor neputințelor firii umane, este fără de sfârșit în conținutul ei, este mergerea din slavă în slavă înspre Dumnezeul slavei celei negrăite (Tomul aghioritic, în Filocalia, vol. 7, 1977, p. 416).

Rugăciunea este o treaptă în urcușul duhovnicesc, dar este și un drum, în același timp, care conține el însuși mai multe trepte. În Capetele despre rugăciune și curăția inimii, Sfântul Grigorie arată că puterea rugăciunii constă în desăvârșirea comuniunii omului cu Dumnezeu, pregătită și începută prin lucrarea virtuților. Rugăciunea este specifică omului, ființă rațională, ca legătură a sa cu Creatorul. Fiind o lucrare a minții, rugăciunea devine eficientă numai atunci când mintea depășește patimile și războiul gândurilor. Puterea care naște lucrarea rugăciunii curățitoare nu se poate ea însăși curăți, dacă nu se curățesc toate puterile sufletului. Procesul de curățire sufletească are mai multe componente, după cum arată Sfântul Grigorie, toate tinzând spre desăvârșire: „Curățind prin făptuire facultatea lui practică, prin cunoștință pe cea cognitivă și prin rugăciune pe cea contemplativă, se curățește pe sine și prin acestea ajunge la curăția desăvârșită, adevărată și stabilă a minții, prin desăvârșirea în făptuire, prin zdrobire statornică și rugăciunea în contemplare”.

Rugăciunea isihastă a fost salvatoare şi pentru mărturisitorii din temniţele comuniste

Soluția mistică a rugăciunii isihaste a devenit practică salvatoare și pentru mărturisitorii din temnițele comuniste ale României. Conform numeroaselor mărturii, ei au devenit lucrători ai Rugăciunii lui Iisus, creând un curent de trăire în duh filocalic, studiind şi învăţând texte din Sfânta Scriptură, Filocalie şi alte scrieri patristice. Uniţi prin dorul lor de a se jertfi pentru Hristos, aceşti monahi în duh au dus o viaţă ascetică de înaltă trăire, s-au sprijinit unii pe alţii, pregătindu-se pentru grelele încercări ce le vor sta în faţă. Practicând rugăciunea continuă, au ajuns la nişte stadii în care sufletul era luminat de rugăciune şi simţeau rugăciunea adevărată: „Ne întărea rugăciunea inimii, pe care o rostea fiecare dintre noi în şoaptă, cu capul plecat pe ceafa celuilalt: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! Şoptită aşa, rugăciunea se făcea auzită din toate inimile într-una şi dintr-una în toate... Toți sim­țeau că fac parte din acest întreg de mădulare ale lui Hristos, cerându-I îndurare şi oferindu-I suferinţa ca jertfă de ispăşire şi mulţumire pentru cinstea ce ne-a făcut-o de a fi aleşi să-L mărturisim” (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, p. 227). În același context istoric, părintele Arsenie Papacioc mărturisea: „Am fost băgat la răcitor. În acea agonie am umblat, m-am rugat, dar simțeam cum mă răcesc... cum îmi iese sufletul și se ridică...; în ruga mea ce o aduceam lui Dumnezeu strigam în mine: «Doamne, pentru Tine sunt aici și mă sfârșesc; ia aminte, Doamne, către mine!» Și deodată, lângă mine, în lumină și căldură dumnezeiască, a apărut Mântuitorul Hristos. Era lângă mine, în aceeași suferință ca și mine - era îmbrăcat în uniformă de deținut, în zeghe și suferea - suferința mea. Atunci am înțeles că la Dumnezeu timpul nu e măsurat ca la oameni, căci totul mi s-a părut că a durat doar o clipă... Și fără să-mi dau seama, timpul a trecut, ușa de la celulă s-a deschis și paznicii care au venit să-mi ridice trupul înghețat nu l-au găsit astfel, căci eram încălzit de Har, de Darul lui Dumnezeu” (Părintele Arsenie Papacioc. 1914-2014. O sută de ani de la naștere, Basilica, București, 2014, p. 89).

Prin viața și opera sa, Sfântul Grigorie Palama ne încredin­țează că vocația noastră de ființe doxologice și liturgice se împli­nește în și prin rugăciune: „Pe cei ce se roagă sincer, Dumnezeu uneori îi scoate afară din ei, ridicându-i deasupra lor și răpindu-i în chip negrăit la cele cerești; alteori, aflându-se aceștia în ei înșiși, lucrează Dumnezeu însuși prin sufletul și trupul lor cele tainice și mai presus de fire” (Capetele despre rugăciune și curăția inimii). Spunem rugăciuni, dar în cele din urmă trebuie să devenim rugăciune, „mergem la Liturghie, dar întreaga noastră ființă este chemată să devină liturgică și viața de zi cu zi trebuie să fie o celebrare; noi căutăm să experiem pe Dumnezeu, dar făcând aceasta, noi înșine devenim dumnezei” (Anthony M. Coniaris, Taina persoanei. Calea către Dumnezeu, Editura Sophia, București, 2012, p. 61).