Rugăciunea la Sfântul Ioan Casian

Sfântul Ioan Casian s-a născut în provincia romană Scythia Minor, Dobrogea de astăzi, în ­jurul anului 360 d.Hr. Cele două inscripții descoperite de Vasile Pârvan în anul 1912 care atestă existența hotarelor casienilor i-au făcut pe cercetători să ­afirme că Sfântul Părinte și-a luat numele de la ținutul său natal. Născut într-o familie înstărită, acesta a primit o educație aleasă, cunoscând bine operele ­autorilor greci și latini.

De mic intrat în viața monahală, după propriile sale cuvinte din prefața Așezămintelor mănăstirești („din copilărie m-am aflat printre călugări”), el a deprins de la monahii mai sporiți în virtute meșteșugul lucrării duhovnicești. În anul 380, împreună prietenul său, Sfântul Gherman, și cu sora sa, Sfântul Ioan Casian pornește într-un lung pelerinaj la locurile din Țara Sfântă. După ce petrece cinci ani într-o mănăstire din Betleem, aflată în apropierea peșterii Nașterii Mântuitorului, pleacă în Egipt, unde, prin convorbiri cu părinții pustiei ce duceau o viață duhovnicească înaltă, caută să afle calea dreptei viețuiri creștine, a despătimirii și a unirii cu Hristos. Aceste întâlniri avute în Egipt vor fi sursa Convorbirilor duhov­nicești pe care Sfântul Ioan Casian avea să le scrie mai târziu, între anii 420 și 429.

În jurul anului 400, este hirotonit diacon la Constantinopol de Sfântul Ioan Gură de Aur, iar în anul 405 merge la Roma, unde îl cunoaște pe diaconul Leon, cel care va deveni Sfântul Ierarh Leon, Episcopul Romei. Anul 415 îl găsește la Marsilia, unde a fost hirotonit preot și unde a întemeiat două mănăstiri, una de călugări, a Sfântului Victor, și alta de maici, a Mântuitorului Hristos, prin care va face cunoscut în Occident monahismul răsăritean. În anul 435, Sfântul Ioan Casian își încredin­țează sufletul în mâinile Domnului și este îngropat în ctitoria sa din Marsilia, pusă sub ocrotirea Sfântului Victor.

Operele sale au influențat în mod decisiv toate celelalte lucrări similare ale teologiei creștine duhovni­cești, deopotrivă răsăritene și occidentale. Sfântul Fotie al Constantinopolului menționa că învățătura sfântului dobrogean s-a fixat în Tradiția Bisericii prin apoftegmele părinților, iar în Occident a fost recomandat pentru lectură zilnică, fiind amintit de Sfântul Benedict de Nursia, Sfântul Grigorie cel Mare, Sfântul Urban și mulți alții.

Rugăciunea de obște

Cele două lucrări asupra cărora ne vom opri sunt Așezămintele mănăstirești și Convorbiri duhovni­cești. La rugămintea Sfântului Castor, Episcop de Apt, Sfântul Ioan Casian scrie Așezămintele mănăsti­rești pentru folosul obștilor întemeiate de el. În această lucrare descrie modul de viețuire în chinovii al călugărilor din Egipt, dar cu oarecare pogorământ în ceea ce era prea aspru pentru călugării din Galia: „Dacă se împlinește porunca dumnezeiască cu dreaptă socoteală și după putere, atunci păzirea ei are măsura desă­vâr­șirii, chiar dacă mijloacele nu sunt aceleași”. El descrie apoi căile de vindecare pentru cele opt păcate capitale, spre a conduce sufletul la desăvârșirea virtuții. Mai târziu a completat această învățătură prin cartea Convorbirilor duhovnicești, în care înfățișează treptele mai înalte ale luptei pentru curățirea inimii și contemplație, folosindu-se de învăță­tura marilor anahoreți pe care îi întâlnise în Egipt.

În Așezămintele mănăstirești, de la bun început, Sfântul Ioan Casian prezintă tradiția rugăciunii liturgice, în comun, din timpul nopții și din timpul zilei, practicată de monahii egipteni. Face acest lucru deoarece întâlnise în Apus situații în care rugăciunea de obște din anumite chinovii fusese rânduită cu râvnă către Dumnezeu, dar fără pricepere  (Romani 10, 2), adesea cuprinzând exagerări, stabilindu-se „după cum i-a dus mintea felurite norme și reguli”.

Acestor rânduieli, Sfântul Ioan Casian le propune ca alternativă la tradiția comună și unitară de rugăciune a mănăstirilor din Egipt și Tebaida. Sfântul întărește și legitimează această practică păstrată până în zilele lui spunând: „Tocmai de aceea durează timp de atâtea veacuri, necălcat până acum, la toate mănăstirile acestor provincii, fiindcă se afirmă că nu după descoperire omenească l-au stabilit cei vechi, ci că le-a fost trimis din cer părinților noștri prin înger”, făcând referire aici la regulile monahale ale Sfântului Pahomie cel Mare. Mai mult, monahii egipteni dintru început „au primit regula de viețuire de la evanghelistul de fericită pomenire Marcu, cel dintâi episcop al orașului Alexandria”. Așadar, contrar unei învă­ță­turi omenești despre rânduiala ru­găciunii în comun, așa cum o înfă­ți­șează pe cea occidentală, tradiția răsăriteană își are rădăcini îngerești și apostolice.

Rânduiala slujbelor de seară și de noapte amintită cuprindea cântarea a doisprezece psalmi, urmați de o citire din Vechiul Testament și alta din Noul Testament. Între psalmi, părinții păstrau scurte momente de meditație și de rugăciune particulară, rânduite de cel care conducea slujba, Sfântul Ioan Casian spunând despre lungimea acestora: „Părinții socotesc mai de folos să fie făcute rugăciuni scurte dar foarte dese: dacă sunt dese, tot rugându-L pe Dumnezeu întruna, ne putem alipi Lui mai strâns; dacă sunt scurte, ne ferim de săgețile uneltirilor diavolești, care tocmai când ne rugăm urmăresc să ne lovească”.

Rugăciunile din timpul zilei cuprindeau rânduiala ceasurilor trei, șase și nouă, existând în Cartea a III-a a Așezămintelor mănăstirești și o informație de interes pentru liturgiști, și anume o primă menți­une a introducerii Ceasului I.

Așadar, din Cărțile a II-a și a III-a ale Așe­ză­min­telor mănăstirești aflăm o descriere detaliată a ceea ce reprezenta practica liturgică a rugăciunii canonice la călugării din Egipt. Sfântul Ioan Casian se ocupă de aspectul exterior al rugăciunii la începutul operelor sale duhovnicești deoarece dorește să arate că modalitatea concretă prin care se manifestă rugăciunea practică influen­țează semnificativ evoluția către rugăciunea contemplativă.

Rugăciunea particulară

Sfântul Ioan Casian asociază rugăciunea canonică (cea în comun din biserică) cu mișcarea omului din afară și o consideră o temelie a rugăciunii, necesară construirii templului sufletului, însă ea nu este suficientă de una singură. El afirmă că această lucrare se potrivește mai bine cu „viețuirea omului din afară și cu așezământul călugărilor”, iar cei care o vor urma „se vor afla pregătiți măcar în parte cu privire la forma rugăciunii”. Totuși, cel care dorește desăvârșirea trebuie să adauge „disciplina omului lăuntric” descrisă în Convorbirile duhovnicești, care duce la curățirea inimii și întâlnirea nemijlocită cu Dumnezeu. De aceea, după terminarea rugăciunii canonice în comun, fiecare monah se retrăgea la chilia sa unde continua lucrarea rugăciunii, ca o „jertfă a ființei lui” adusă lui Dumnezeu. Astfel, monahii „se ostenesc nu numai cu brațele să lucreze cu toată osârdia cele îngăduite de lumina zilei, dar și cu râvna minții cele ce nici întunericul adânc al nopții nu-i poate împiedica”.

Scopul rugăciunii este curățirea inimii, iar curățirea inimii reprezintă condiția sine qua non pentru vederea duhovnicească, după cuvântul Mântuitorului Hristos spus în predica de pe munte: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).

În exercițiul rugăciunii, Sfântul Ioan Casian identifică două pericole: lenevirea și împrăștierea văzută din dublă perspectivă - a eșecului păstră­rii atenției la rugăciune (și, implicit, neluarea aminte la sensurile celor rostite) și a împrăștierii permanente (a grijilor și a slujirilor ce trebuie îndeplinite).

Rostirea cu voce tare a textului Bibliei avea menirea de a umple mintea, inima și trupul cu hrană duhovnicească, ținând în afară gândurile păcătoase. Rugăciunea canonică reprezintă un test de perseve­ren­ță, dar și un mijloc de a aduna și a păstra concentrată mintea rătăcitoare.

Exemplul Mântuitorului Hristos de a Se retrage pe munte ca să Se roage singur (cf. Matei 14, 23) ne învață că „dacă vrem să ne închinăm lui Dumnezeu cu inimă curată și cu dragoste deplină, trebuie să ne ferim deopotrivă de orice neliniște și de orice amestec cu mulțimile, pentru ca, trăind în acest trup prin oarecare asemănare cu fericirea Lui, care este făgăduită în viitor celor sfinți, să ne putem apropia și noi de El, într-o măsură oarecare și să ne fie «Dumnezeu totul în toate»”.

Întreaga învățătură a Sfântului Ioan Casian despre rugăciune are în centru Sfânta Scriptură. El afirmă o legătură indisolubilă între rugăciune și textul sacru, Biblia reprezentând fundamentul și izvorul rugăciunii. Rugăciunea contribuie la curățirea inimii de patimi, care la rândul ei face transparente pentru mintea omenească sensurile profunde ale Scripturii. Urmând îndemnul Mântuitorului Hristos de a arunca „mreaja mai la adânc” (cf. Luca 5, 4), Sfântul Ioan Casian, vorbind despre cunoașterea duhovnicească, o identifică cu înțelegerea mai profundă a Sfintei Scripturi, convins fiind că Domnul Hristos, Dumnezeu Cuvântul, poate fi descoperit atât din cărțile Noului Testament, cât și din Vechiul Testament. De aceea, cunoașterea și înțelegerea sensurilor duhovnicești ale Sfintei Scripturi ocupă un loc principal în programul său ascetic.

Treptele și formele rugăciunii pe care Sfântul Ioan Casian le identifică evoluează de la forme și cuvinte multiple spre forme mai simple și cuvinte mai puține, în cele din urmă spre rugăciunea lipsită de cuvinte, însă baza fiecărei trepte este biblică. Textul Sfintei Scripturi, asemenea Domnului Hristos, deopotrivă istoric și duhovnicesc, mediază între reali­tă­țile nepu­tin­țelor omenești și făgă­duința unei comuniuni intime cu Dumnezeu.

Înainte de a ne introduce în felurile rugăciunii, Sfântul Ioan Casian arată care trebuie să fie dispoziția sufletească a celui ce se pregătește pentru rugăciune, pentru ca aceasta să se poată face cu puritate și căldură. Astfel, după dezrădăcinarea patimilor, dobândirea smereniei și cultivarea virtuților, care se încadrează în exercițiile lucrării duhov­nicești practice, trebuie să alungăm din inima noastră tot ceea ce nu dorim să ne vină în minte atunci când ne rugăm. El spune: „Tot ceea ce a gândit sufletul nostru înainte de ceasul rugăciunii, în mod necesar ne vine în minte când ne rugăm. De aceea, cum vrem să fim găsiți când ne rugăm, așa să ne pre­gătim înainte de timpul rugăciunii”.

Pornind de la această idee, afirmă că singura modalitate prin care vom putea îndeplini îndemnul Sfântului Apostol Pavel de a ne ruga neîncetat (cf. 1 Tesaloniceni 5, 17) este ca mintea noastră să fie hrănită permanent cu hrană duhovnicească. În acest sens spune: „Nu vom putea îndeplini această poruncă dacă mintea noastră nu va fi hrănită neîntrerupt prin contemplarea lui Dumnezeu cel Atotputernic, ferită de orice atingere cu viciile și practicând virtuțile ca pe niște bunuri firești”. Așadar, rugăciunea este atât o disciplină ascetică, în sensul de mijloc duhovnicesc de curățire a inimii, dar este și rodul unei vieți disciplinate ascetic.

Nedesăvârșirea rugătorului va afecta calitatea rugăciunii, iar Sfântul Ioan Casian identifică trei împrejurări care pun în pericol profunzimea și curăția rugăciunii: dispo­zițiile, stările conștiinței și etapele progresului duhovnicesc.

Felurile rugăciunii

Despre felurile rugăciunii, pornind de la textul Sfântului Apostol Pavel care spune: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri, pentru toți oamenii” (1 Timotei 2, 1), Sfântul Ioan Casian identifică patru tipuri de rugăciune. Aceste patru tipuri nu reprezintă pentru el variante alternative sau sinonime ale rugăciunii, ci o progresie, o succesiune de etape în viața duhovnicească a monahului. Astfel, cererile reprezintă rugăciunea pentru iertarea păcatelor trecute sau prezente, rugăciunile reprezintă făgăduințele sau voturile monahale, mijlocirile reprezintă rugăciunea celor înaintați duhovni­cește pentru cunoscuți, pentru pacea lumii sau pentru toți oamenii, iar mulțumirile reprezintă contemplarea lucrării și bunătății lui Dumnezeu din trecut, prezent și viitor.

Din aceste patru feluri de rugăciune se nasc altele „mai înflăcărate” și „mereu fierbinți” care le cuprind deodată pe toate celelalte ca un foc mistuitor, revărsând către Domnul „rugăciuni vii și foarte curate, pe care Duhul Sfânt, prin intervenția Sa, le trimite către Dumnezeu, fără să știm, când vede că noi, din cauza suspinelor, nu le mai putem exprima”. La acest fel de rugăciune ne spune Sfântul Ioan Casian că se poate ajunge de pe orice treaptă s-ar afla rugătorul, duhul celui de pe prima treaptă putând avea aceeași vioiciune cu cel de pe ultima treaptă.

Trebuie remarcat aici că atât îna­intarea în viața duhovnicească, cât și descrierea rugăciunii celei mai ­înalte arată ancorarea Sfântului Ioan Casian în Persoana Domnului Hristos, rugăciunea fiind prilej de întâlnire tot mai profundă cu El. În Persoana Domnului Hristos se întâl­nesc și forma, și dispoziția, și scopul rugăciunii, El devenind mai degrabă obiectul contemplației decât învăță­torul rugăciunii.

Rugăciunea neîncetată

Oprindu-se asupra subiectului rugăciunii neîncetate, Sfântul Ioan Casian propune ca metodă prin care să se poată păstra atenția și concentrarea inimii la rugăciune repetarea neîncetată a versetului: „Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte, Doamne să-mi ajuți mie grăbește-Te” (Psalmul 69, 1). De ce a fost ales acest verset aflăm în Convorbirea a X-a: „Se găsește în el chemarea ajutorului lui Dumnezeu împotriva tuturor primejdiilor, se găsește umilința mărturisirii ­evlavioase, se găsește scutul în fața grijilor și temerilor fără de număr, se găsește recunoașterea șubre­zeniei omenești, încrederea mântuirii, convingerea că ajutorul Domnului este întotdeauna cu noi”.

El subliniază faptul că acest verset este de folos fiecăruia dintre noi, în orice nevoie sau lipsă ne-am găsi, deschizând astfel posibilitatea rugăciunii neîncetate tuturor, indiferent de treapta duhovnicească pe care ne aflăm.

Prin folosirea neîncetată a acestei rugăciuni simple „se va îndepărta mulțimea și prisosul tu­turor cugetărilor”. Aici este și aparenta contradicție pe care Sfântul Ioan Casian ne-o arată, și anume că renunțarea nu duce la abandonare și destituire, ci la fericire. El spune: „Mintea […] restrânsă la simplitatea acestui verset va ajunge cu ușurință la acea fericire care deține locul întâi între celelalte fericiri evanghelice. Căci se spune: «Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția cerurilor»”. Mintea golită de gânduri și imagini incorecte poate fi umplută cu Dumnezeu, ceea ce reprezintă scopul primordial al rugăciunii.

Rugăciunea de foc

Rugăciunea neîncetată se arată folositoare împotriva patimilor și a demonilor, sprijin la vreme de încercare, paznic al minții împrăștiate și ajutor în dobândirea rugăciunii lipsite de cuvinte.

Sfântul Ioan Casian afirmă că această ultimă formă de rugăciune și cea mai înaltă dintre ele este de negrăit și de nedescris: „În timpul adevăratei rugăciuni nu vedem și nu auzim pe nimeni, fiindcă ea țâșnește din mintea noastră înflăcărată de o pornire de nespus a inimii și de înălțarea duhului. În această stare, fără să mai simtă sau să mai audă ceva din afară, sufletul nostru se dăruiește în gemete și suspine lui Dumnezeu”. Din aceste cuvinte aflăm și dificultatea pe care o întâmpină sfinții în a vorbi despre experiența acestei rugăciuni. Totuși pentru a o descrie, sfântul folosește expresii precum rugăciunea de foc, aprinsă, vie, curată, luminoasă și nestricăcioasă.

Experiența acestei rugăciuni este dincolo de voința omenească, este de negrăit, de nepovestit și inexplicabilă, oferind totuși o neașteptată vioiciune, exuberanță și mare bucurie. Rugăciunea de foc este, potrivit Sfântului Ioan Casian, foarte rară și de scurtă durată, în afară de cazuri excepționale. Toată lucrarea duhovnicească, rugăciunile de obște sau de chilie, practicarea rugăciunii neîncetate îl pot pregăti și conduce pe nevoitor spre acest vârf, dar nu o pot genera sau condiționa, ea rămânând un dar al Harului și al înțelepciunii lui Dumnezeu.

Concluzii

Învățătura despre rugăciune ocupă un loc central în gândirea Sfântului Ioan Casian. Profunzimea și echilibrul învățăturilor sale, izvorâte din trăirea și experiența duhovnicească, au avut o influență decisivă atât asupra scrierilor duhovnicești ulterioare, cât și asupra viețuirii celor ce își doresc desăvârșirea. Domnul Hristos ca îndrumător și obiect al contem­plației, Sfânta Scriptură ca izvor și fundament și rugăciunea ca liant și unealtă duhovnicească ce duce la aprofundarea celorlalte două reprezintă elementele centrale ale teologiei lui despre îndumnezeire: „Acesta este scopul oricărei desă­vâr­șiri, ca mintea, până aici liberată de orice legături trupești, să se înalțe zilnic la cele duhovnicești, până ce toată viața și bătaia inimii vor deveni o singură și neîntreruptă rugăciune. […] Atunci se va desă­vârși în noi acea rugăciune […] când iubirea desăvârșită prin care «mai întâi El ne-a iubit» va trece și în adâncul inimilor noastre”.