Rugăciunea la Sfântul Simeon Noul Teolog

Cultul divin ocupă un loc foarte important în viața unui monah, care petrece de obicei multe ore pe zi în biserică. Sfântul Simeon a viețuit tot timpul în mănăstiri cenobitice, participând zilnic la slujbele religioase, în timpul celor aproximativ 50 de ani de viață monahală. Încă de la începutul monahismului, îndemnul Sfântului Apostol Pavel la „rugăciune neîncetată” (I Tes. 5, 17) a fost interpretat literal, iar programul zilnic al monahilor era organizat în conformitate cu aceste cuvinte. El constă din ore pe care călugărul le petrece în biserică, participând la slujbe, din rugăciunea individuală în chilie și din „munca fizică”, în timpul căreia călugărul nu trebuie să întrerupă deloc rugăciunea. În mănăstirile cenobitice, sfintele slujbe erau singura bază a rugăciunii zilnice, ele erau complete, dar niciodată înlocuite de rugăciunea din chilie.

Sfântul Simeon Noul Teolog considera slujbele zilnice drept o școa­lă a rugăciunii și a vieții duhovni­cești. El accentuează importanța ascultării zilnice cu atenție a fiecărui cuvânt din slujbele Bisericii. Când îi învață pe ucenicii începători, Sfântul Simeon scrie: „Un monah trebuie să se scoale la miezul nopții, înainte de Utrenie, și să se roage cu rugăciunea rânduită și așa după acestea să stea în picioare împreună cu toți la doxologie și să o urmărească toată cu atenție și cu trezvie, luând foarte mult aminte la începutul imnodiei, adică la cei șase psalmi, la stihologie și la citiri în chip nezăbavnic, nerelaxându-și trupul și sprijinându-se de pe un picior pe altul, ori rezemându-se de ziduri sau de coloane, ci trebuie să-și țină mâinile legate strâns, iar capul să-l țină neclătinat, mintea să o țină neîm­prăștiată... Ci mai degrabă trebuie să aibă privirea neîmprăștiată, iar sufletul se cade să ia seama numai la psalmodie și la citire, ca să nu lase să intre în el vreun cuvânt fără folos, ci sufletul, hrănindu-se din toate acestea, să vină la străpungere și smerenie și la luminarea dumnezeiască în Duhul Sfânt” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 26..., p. 268).

Se pot distinge câteva componente ale acestui pasaj: în primul rând, Sfântul Simeon Noul Teolog îndeamnă la o disciplină a minții, iar în al doilea rând vorbește despre disciplina minții în timpul rugăciunii. Sfântul Simeon asemenea duhovnicului său, Simeon Evlaviosul, îl îndeamnă pe monah să se roage cu lacrimi și să nu primească Sfânta Împărtășanie fără lacrimi. Rugăciunea cu lacrimi a fost recomandată în general de mulți scriitori ascetici, însă ei se refereau de cele mai multe ori la rugăciunea din chilie. Oricum, pentru a putea plânge în timpul slujbelor, Sfântul Simeon recomandă faptul de a pune în practică tot ceea ce auzim la slujbele din biserică: „Fă cele cântate și citite de tine în fiecare zi și vei putea săvârși neîncetat și aceasta... Deci, dacă și tu vei împlini neștirbit, din toată inima, acestea pe care le cânți și le citești sau îi auzi pe alții citindu-le în fiecare zi..., venind la tine, acest dar dumnezeiesc și negrăit te va însoți nu numai seara și dimineața și la amiază, ci și când mănânci și bei și de multe ori chiar în timp ce stai de vorbă cu cineva, când cânți și citești și te rogi ori când șezi pe pat” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 4..., p. 53). Oricât de importante erau pentru Sfântul Simeon slujbele Bisericii, el susține că rugăciunea neîncetată este cu mult mai importantă. Deci, rugăciunea ocupă un loc central în spiritualitatea simeoniană, el vorbind de nenumărate ori despre rugăciune, deși nu o face în mod sistematic și teoretic și nu ne dă metoda științifică a modului cum trebuie ea făcută. Dimpotrivă, Sfântul Simeon ne vorbește într-un mod concret și viu despre diferite tipuri de rugăciune, despre particularitățile lor, despre conținutul lor și ne arată cum se ruga el însuși. El prezintă mai întâi rugăciunea bisericească și felul de a participa la ea în mod personal. Astfel, în Cateheza a 26-a, adevărata sursă de informații asupra vieții monahale și liturgice din vremea sa, Sfântul Simeon ne dă o imagine asupra zilei unui tânăr călugăr la care el trebuie să participe. El spune că monahul trebuie să se scoale la miezul nopții și să-și facă pravila de rugăciune și după aceasta, mai apoi, să meargă în biserică la slujbele Bisericii. Sfântul Simeon, în scrierile sale, a pus accent pe atitudinea exterioară ce trebuie păstrată în timpul rugăciunilor din biserică, ca mijloc ajutător de a păstra atenția și exprimând frica evlavioasă în prezența lui Dumnezeu în aceste rugăciuni a căror țintă sunt smerenia, pocăința și iluminarea Duhului Sfânt. În scrierile simeoniene se vorbește și despre rugăciunea obișnuită citită în chilie înainte de a merge spre somn, fiind vorba despre Pavecerniță sau despre rugăciunea Vecerniei, sau despre slujba Utreniei, însoțită de lacrimi neostenite. După o cercetare atentă se pot afla numeroase feluri de rugăciuni, deosebindu-se după obiectul lor și starea duhovnicească a celui ce se roagă. Sunt mai întâi rugăciunile treimice, apoi rugăciunile către Hristos ca să-l învrednicească de slava Sa, o rugăciune către Hristos ca Tămăduitor, rugăciunea către Dumnezeu ca să-i trimită Duhul Său Cel Sfânt, dar și multe alte rugăciuni de căință și de pocăință.

Sfântul Simeon ne oferă mai multe lămuriri asupra rugăciunii, cum ar fi faptul că rugăciunea atrage Lumina Duhului Sfânt, că în timpul rugăciunii trebuie să fii atent la ocârmuirea inimii, că rugăciunea trebuie să fie neîncetată, că acela ce practică rugăciunea neîncetată cuprinde totul în această faptă și că nu mai are nevoie să laude pe Domnul de șapte ori ziua, noaptea, dimineața și la prânz, dat fiind că el a săvârșit deja rugăciunile și cântările datorate la vremea și ceasul hotărât.

În teologia simeoniană, un loc aparte l-a avut „rugăciunea lui Iisus” și al cărei cuprins clasic este „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!“ Amin­tindu-și de aceste exerciții de ru­găciune, Sfântul Simeon le nu­mește „practice tainice”. Astfel, în istorisirea sa autobiografică, Sfântul Simeon vorbește despre „mica recomandare” pe care Gheorghe o primise de la părintele său duhov­nicesc și care privea probabil felul de a se ruga, deoarece ea este deo­sebită de îndrumările de citire du­hov­nicească pe care părintele său duhovnicesc i-o recomandase, de asemenea: „De aceea și lacrimi curgeau din ochii lui în fiecare seară și el făcea încă și mai des îngenuncheri și cădea cu fața la pământ, iar avându-și picioarele lipite unele de altele și nemișcat în picioare, citea cu osârdie rugăciunile sale către Născătoarea de Dumnezeu cu suspine și cu lacrimi și ca și cum Domnul Însuși era de față trupește, așa cădea înaintea picioarelor Sale preacurate și cerea ca și orbul să fie miluit și să vadă cu sufletul. Dar cum rugăciunea se întindea în fiecare seară, ajungând până la miezul nopții, în ceasul rugăciunii nu slăbea sau trândăvea, nici nu-și mișca vreunul din mădularele trupului său, nici măcar întorcându-și ochii sau privirea, ci stătea așa în picioare nemișcat, ca un stâlp sau ca o făptură lipită de trup” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 22... pp. 238-239).

Sfântul Simeon Noul Teolog, prin atitudinea sa, nu se limita numai la rugăciuni scurte, ci în numeroasele rugăciuni pe care ni le-a lăsat, deosebit de grăitoare, de convingătoare, ne impresionează prin sinceritatea sa, prin trecerile sale bruște de la cea mai adâncă pocăință la viziunile în nepătimire. Și, mai ales, Sfântul Simeon arată în rugăciunile sale că iubitorul de oameni Dumnezeu este gata să răspundă la chemarea păcătosului lui și să-l primească în Împărăția Sa. Pe scurt, Sfântul Simeon Noul Teolog ne învață să ne rugăm prin exemplul său personal.