Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Rugăciunea neîncetată a marelui duhovnic athonit Dometie Trihenea

Rugăciunea neîncetată a marelui duhovnic athonit Dometie Trihenea

Galerie foto (5) Galerie foto (5) An omagial
Un articol de: Drd. Sorin-Gabriel Pomană - 04 Ian, 2022

Sfântul Munte a odrăslit de-a lungul timpului nenumărate chipuri ascetice. Nu au lipsit nici acei cuvioși români care au trăit profund duhul de înstrăinare în această „școală” a permanentei petreceri în rugăciune cu Domnul și Maica Sa. Dintre aceștia amintim pe arhim. Antipa Dinescu (†1942), cuviosul Dionisie de la Colciu (†2004) și, nu în ultimul rând, pe arhim. Dometie Trihenea (†20 noiembrie 1985), de la a cărui mutare la veșni­cele locașuri se împlinesc 37 de ani.

Sfântul Apostol Pavel spune că „darurile sunt diferite, dar există un singur Duh” (1 Co. 12, 4). Acest adevăr este confirmat de fiecare dată când înfățișăm viețuirea unui cuvios din Muntele Athos. Multe și nenumărate sunt darurile cu care a fost împodobit și cuviosul Dometie, unele au rămas în conștiința celor care l-au întâlnit, iar altele, numai de Dumnezeu știute, le-a păstrat el însuși în taina sufletului său, dând slavă pentru toate Celui care îl umplea de bucurie și îi revărsa har peste har în orice trudă, osteneală a sa.

Părintele Dometie s-a născut în ziua de 12 iunie a anului 1909, în Tilișca Sibiului, în familia de țărani bine-credincioși Dumitru și Maria, iar la botez a primit numele Sfântului Dimitrie. Nu a apucat să cunoască lumea și plăcerile ei, întrucât, după cum îi mărturisea părintelui Ioanichie Bălan, „la 12 ani am văzut în vedenia visului tot Sfântul Munte, cu toate mănăstirile; am fost și dăruit de părinții mei, ca dar din partea lor, Maicii Domnului, ocrotitoarea Muntelui Athos”. În a doua parte a anului 1922, avea să plece definitiv spre Sfântul Munte.

În dorul său pentru viața monahală s-a așezat încă de la început sub ascultarea venerabilului stareț Teodosie Domnariu, de la Chilia „Sfântul Ipatie” a Mănăstirii Vatoped. Trudind necontenit în desăvârșită tăiere a voii și având în preajmă mari duhovnici și povățuitori, a cules, precum albina nectarul, de la fiecare ceea ce era bun și bine-plăcut lui Dumnezeu, crescând an de an întru înțelepciune. Astfel, după șapte ani de osteneală, în Duminica Sfântului Ioan Scărarul a anului 1929, a fost îmbrăcat în chipul monahicesc, primind numele Sfântului Cuvios Dometie Persul. Odată „întrarmat cu curăția cea sufletească și neîncetată rugăciune având în mâini”, părintele Dometie s-a făgăduit a desprinde rând pe rând patimile care strică firea noastră și primejduiesc mântuirea, stabilind prin călugărie, cu părinții și frații, rudenia cea după Duh.

Dumnezeu îl pregătea continuu, prin răbdarea necazurilor și a feluritelor încercări, pe acest ales al Său pentru primirea unor daruri mai mari. Astfel că, în luna lui Florar a anului 1940, primește din mâinile Mitropolitului Ierotei mai întâi darul diaconiei, iar apoi pe cel al preoției, ca unul care avea să fie întocmai cum spunea Sfântul Simeon Noul Teolog „curat nu numai la trup, ci și la suflet” și, mai mult decât atât, „nepărtaș la orice păcat, în purtarea de afară smerit, iar în cea dinăuntru zdrobit”. Și, pentru că nici o lumină nu arde pentru a fi pusă sub obroc, ci în sfeșnic, ca toți să se bucure și să se împărtășească de ea, așa și acest chip de monah luminos, lucrător al rugăciunii neîncetate, ardea și se mistuia de Duhul cel Sfânt.

Egumen şi duhovnic la Zografu

Părintele Dometie, prin rânduiala lui Dumnezeu, a rămas din anul 1946 până în anul 1963 ca stareț și duhovnic al micii frății de la Chilia „Sfântul Ipatie”. Datorită râvnei pentru o cât mai aleasă împrietenire cu Dumnezeu, monahii românii din Sfântul Munte erau adesea luați drept pildă duhovnicească. Întocmai ca părintele Dometie. Devenind cunoscut în Athos pentru viețuirea sa duhovnicească aleasă, dar și pentru iscusința sa ca îndrumător de suflete, a fost chemat să primească egumenia mănăstirii bulgare Zografu.

Ca egumen și duhovnic al obștii de la Zografu, cuviosul, deși nu a căutat și nu a dorit o asemenea cinste, a ajuns tot mai cunoscut în Sfântul Munte, devenind una dintre figurile remarcabile de egumeni athoniți de la acea vreme. Părintele arhim. Vasile Iviritul, fost egumen al Mănăstirii Stavronikita în timpul egumeniei părintelui Dometie, își amintea că „în Sfântul Munte Athos erau pe vremuri câțiva stareți care țineau tradiția aghiorită, ca de exemplu părintele Gavriil Dionisiatul (†1983)”, dar „printre aceste nume, care se mai făceau cunoscute, era și părintele Dometie, ca duhovnic și egumen la Zografu”. Acolo, îndatoririle nu-i erau puține. Pe lângă responsa­bilitățile administrative și de duhovnic al obștii se adăuga și cea a slujirii neîntrerupte la biserică, întrucât în mănăstire erau doar câțiva monahi, și aceia bătrâni, și nici un ieromonah.

Simplitatea, nevoința și harul de îndrumător sufletesc al părintelui Dometie au ajuns să fie apreciate atât de monahii athoniți, români, greci, bulgari, cât și de mireni și chiar monahi din țară care-l căutau pentru mărturisire și sfat. Părintele Ioanichie de la Sihăstria nota faptul că într-o convorbire cu părintele Dometie despre realitatea acelor vremuri, cuviosul i-a spus: „Pe călugării buni îi dau duhovnicii buni, iar monahismul a slăbit pentru că nu mai sunt duhovnici iscusiți nicăieri”.

Harisma duhovniciei care strălucea în persoana părintelui Dometie nu putea fi ascunsă, din acest motiv au rămas câteva mărturii importante despre acest dar cu care a fost înzestrat. De pildă, Sfântul Paisie Aghioritul (†1994), atunci când se afla la Panaguda, îl recomanda egumenului de la Mănăstirea Cutlumuș pentru folos duhovnicesc. Pe egumenul Dometie îl căutau pentru mărturisire și sfat atât monahii, cât și mirenii. Atât de multe persoane doreau să îl întâlnească încât, într-o scrisoare trimisă înainte de a ajunge în țară, avea să spună: „Să facă fratele meu (care locuia în Sibiu și la care obișnuia să poposească, n.n.) catalog la cine trebuie să merg când voi veni, pentru că sunt mulți și eu sunt bătrân și nu pot să-mi amintesc de toți”.

„De nu vom lăcrima aici, vom plânge veșnic”

Într-un articol al său, publicat într-un număr din „Glasul Monahilor”, în anul 1937, îndemna: „De nu vom lăcrima aici, vom plânge veșnic, când ne va osândi pentru faptele ce am făcut și nu le-am curățit prin Mărturisire. Nu te rușina, omule, a merge la duhovnic și a te mărturisi ca lui Dumnezeu Însuși, căzând la picioarele lui și zicând: «Ca fiul cel desfrânat, greșit-am, Părinte, la cer și înaintea Ta, primește-mă ca pe unul dintre argații Tăi» (Lc. 15, 18-19). A cădea la picioare se arată, prin chipul acesta, căirea și po­căința către cerescul nostru Părinte. Ruși­nează-te nu a face mărturisirea păcatelor, ci de a mai păcătui! Diavolul ți-a spurcat sufletul și trupul cu cele mai urâte fapte!”

Față de toți avea o mare deschidere, dragoste și dispoziție de jertfă. Se ducea oriunde era chemat și oricând. Toți cei care au trecut pe sub epitrahilul său primeau mângâiere sufletească, dar și trupească. Fiecare venea cu greutățile și cu neputințele sale, însă pleca ușurat. Veneau mâhniți și plecau cu desăvârşire schimbați. Ieromonahul Sava, de la o chilie apropiată, mărturisea despre părintele Dometie că „avea o mare deschidere ca duhovnic. Numai ce îl vedeai și ți se deschidea inima, iar acele lucruri pe care credeai că e rușine să le spui, chiar și pe acelea le mărturiseai. Avea o mare harismă la spovedanie. Această indulgență (pogorământ), nădejdea pe care ți-o insufla îți dădea certitudinea că mărturisirea ta a fost primită la Dumnezeu și sigur vei fi ajutat. Se purta cu îngăduință și avea multă dragoste”.

Dragostea sa pentru fiecare om făcea ca durerea și suferința celorlalți să fie ale sale. Suferea cu fiecare om și se bucura cu acela atunci când pocăința sa era curată. Se ruga pentru cei îndurerați, nădăjduind în mila și la ajutorul lui Dumnezeu pentru întoarcerea tuturor celor rătăciți. Slujirea sa ca duhovnic era în Duhul Sfânt. Era descris de mulți părinți athoniți ca un duhovnic cu discernământ, îl asculta pe cel care îi stătea înainte, după care îl sfătuia cu multă dragoste. Nimeni nu pleca netămăduit și nemângâiat. În relația cu aproapele, spunea părintele Maxim de la Mănăstirea Iviru, „era sever cu sine și îngăduitor cu ceilalți, pentru că atunci când se apropie omul de Dumnezeu așa devine. Inima sa cea plină de dragoste nu-i îngăduia să lase pe cineva nemângâiat. Era un duhovnic experimentat”.

„Timpul de acum este al pocăinței”

Între cei care se mărturiseau la părintele Dometie, încă din perioada în care era egumen la Zografu (1965-1975), se numărau inclusiv secretarul Sfintei Chinotite și mulți dintre antiprosopii mănăstirilor. Tot în acei ani, părinții de la Mănăstirea Constamonitu l-au chemat ca duhovnic și chiar să rămână la ei în obște. Părintele Ioanichie Bălan consemnează convorbirea pe care a avut-o cu părintele Dometie, în care, printre altele, i-a spus: „Am fost 15 ani duhovnic la Constamonitu, la greci, români, bulgari, macedoneni și albanezi”. Bătrânul Dionisie Ignat de la Colciu, care l-a avut ca duhovnic, purta simțăminte de evlavie față de părintele Dometie, despre care obișnuia să spună că „era un foarte bun îndrumător și un om al lui Dumnezeu”. Părinții români de la Provata, Veniamin și Visarion, îl aveau ca duhovnic tot pe părintele. Și tot sub epitrahilul său și-a mărturisit păcatele și monahul Nectarie Lazăr (†2014) de la Prodromu, care spunea multor închinători în Sfântul Munte că nu a cunoscut duhovnic mai bun la suflet ca părintele Dometie, „având dragoste față de toată lumea, a fost negrabnic la mânie; ne mai dojenea uneori, dar cu multă bunătate în glas”.

Apreciat, căutat de mulți și iubit pretutindeni în Sfântul Munte, Bătrânul Dometie și-a continuat lupta duhovnicească, ca și cum ar fi la început de drum, căci, asemenea Avvei Sisoe, spunea: „Cu adevărat, nu mă știu pe mine să fi pus început”. În scrisorile pe care le trimitea în ultimii ani ai vieții, semna simplu: „Dometie păcătosul”, căci se vedea pe sine mai rău ca toți, iar în altă epistolă, trimisă cu două luni înainte de mutarea sa la cele veşnice, nota: „Dacă voi trece din viață să câștig bucuria cea cerească...” Maica Domnului, ocrotitoarea Sfântului Munte, l-a chemat la sine pentru a-l face părtaș bucuriei cerești în ziua de 20 noiembrie a anului 1985, ziua Înainte-prăznuirii Intrării în Templu a Maicii Domnului, după 63 de ani de nevoință și rugăciune necontenită în Muntele cel cu nume Sfânt.

Să călătorim şi noi însoțiți de îndemnul cuviosului Dometie, unul dintre cei mai mari duhovnici români din Sfântul Munte, care spunea: „Din cauza păcatelor vin scârbele, tulburările, bolile și războiul... fraților! Timpul de acum este al pocăinței, căci vom avea mare răspundere pentru păcatele ce am făcut, dacă nu vom apuca mai-nainte cu mărturisire a le curăți”. Să avem blagoslovenia sa!