Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Rugăciuni de pomenire în mireasma florilor de tei

Rugăciuni de pomenire în mireasma florilor de tei

Galerie foto (9) Galerie foto (9) An omagial

Sub binecuvântarea sărbătorii Rusaliilor și revărsarea florilor de tei, care acoperă mormintele celor mutați întru nădejdea învierii și a vieții veșnice, săvârșim întotdeauna, în ziua trecerii hotarului acestei lumi a poetului național Mihai Eminescu, pioasă slujbă de pomenire. Nu doar în această zi, ci și în alte momente pe care românii le-au asociat cu poetul nepereche, cum este și Ziua Culturii Naționale, 15 ianuarie.

În anul 2022, pe care Biserica Ortodoxă Română ni-l propune ca unul dedicat rugăciunii, în care este folositor să luăm aminte la marii rugători de altădată, dar să și sporim rugăciunea noastră a fiecăruia, îl descoperim pe marele poet Mihai Eminescu ca pe un sensibil trăitor al credinței, cu rugăciune curată, pe care a lăsat-o și altora ca model. Dintre rugăciunile pe care poetul ni le propune, sunt două preafrumoase închinate „celei mai înalte decât cerurile și mai curată decât strălucirile soarelui”, poeziile Rugăciune și Răsai asupra mea.

Cea dintâi, Rugăciune, a fost scrisă de poet în anul 1878. Din cuprinsul poeziei deducem că autorul „vorbeşte” în numele credin­cioșilor, căci întreaga suflare creştină o are pe Preasfânta Fecioară drept Împărăteasă, Maică şi mijlocitoare. Numind-o „crăiasă”, termen arhaic popular pentru „regină”, poetul proiectează asupra imaginii Maicii Domnului o atmosferă de basm, evidențiind astfel distanța imensă dintre cei că­zuți în mrejele păcatelor și înăl­țimea morală şi duhovnicească a celei „mai cinstite decât heruvimii”:

Crăiasă alegându-te

Îngenunchem rugându-te,

Înalţă-ne, ne mântuie

Din valul ce ne bântuie;

Fii scut de întărire

Şi zid de mântuire,

Privirea-ţi adorată

Asupra-ne coboară,

O, Maică prea curată

Şi pururea fecioară,

Marie!

 

Noi, ce din mila sfântului

Umbră facem pământului,

Rugămu-ne ndurărilor,

Luceafărului mărilor;

Ascultă-a noastre plângeri,

Regină peste îngeri,

Din neguri te arată,

Lumină dulce clară,

O, Maică prea curată

Şi pururea fecioară,

Marie!

Cealaltă poezie închinată Maicii Domnului, Răsai asupra mea, a fost scrisă de Eminescu în 1879, dar a rămas necuprinsă în singurul volum antum, „Poesii”, publicat în 1883, sub îngrijirea lui Titu Maiorescu. Rostind emoționanta rugăciune, ne încearcă un sentiment de mărturisire aidoma autorului: ne regăsim în tulburătoarele-i versuri, căci și noi adeseori am trăit astfel de momente în viață. Odată cu poetul, însuflețiți de nădejdea iertării și a milostivirii lui Dumnezeu, cerem Proteguitoarei noastre să dea tinerețea duhovnicească, care este simbolul vieții veșnice:

Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;

O, maică sfântă, pururea fecioară,

În noaptea gândurilor mele vină.

 

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară

Deşi al meu e un noian de vină;

Privirea ta de milă caldă, plină,

Îndurătoare-asupra mea coboară.

 

Străin de toţi, pierdut în suferinţa

Adâncă a nimicniciei mele,

Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.

 

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa

Şi reapari din cerul tău de stele;

Ca să te-ador de-acum pe veci,

Marie!

Opt monahi în familia poetului

Ne întrebăm în aceste zile ale pomenirii poetului nepereche de unde va fi învățat el aceste rugăciuni. Este destul să ne reamintim că în familia lui, cea de Dumnezeu iubitoare, cel puțin opt membri au devenit monahi, respectiv monahii, oameni rugători care și-au trăit viața în ritmul boabelor de metanii, rugându-se mult, mai ales, în cămara inimii, ascunsă de ochii celorlalți.

Raluca, mama poetului, provenea dintr-o familie evlavioasă, Vasile și Ioana Iurașcu având nouă copii, șase dintre ei călugărindu-se. Al treilea fiu al lui Vasile și al Ioanei, Costachi, s-a născut la 22 ianuarie 1807. Atras de viața sihăstrească, s-a închinoviat în Mănăstirea Vorona din apropiere încă din anii tinereții, iar apoi a viețuit la Neamț și Secu, primind nume de călugărie Calinic. Următorul copil care a ales călugăria a fost Fevronia, născută în 1812. Printre surorile călugărite ale Ralucăi Iurașcu se numără și Sofia, născută în 1821, tunsă în monahism pe la anul 1840, care a murit la o vârstă tânără. O altă soră de-a Ralucăi intrată în mănăstire a fost Olimpiada, născută în 1827. La doar 13 ani s-a închinoviat în Schitul Orășeni, iar apoi a primit ascultare la Agafton, unde bătrânul Iurașcu construise între timp două case mari pentru fiicele sale. Mitropolitul Iosif Naniescu a așezat-o în scaunul stărețesc de la Agafton, prețuindu-i smerenia și hărnicia. A trecut la Domnul prin 1902, fiind schimonahie, ca și Fevronia, sora ei. Pilda viețuirii celor trei surori Iurașcu a urmat-o și cea de-a patra, Safta; căsătorită inițial cu Vasile Velisarie din Bacău, au avut mai mulți copii. După ce aceștia au crescut, atrasă de viața monahală, s-a călugărit tot la Agafton, luând numele surorii decedate timpuriu, Sofia. Odată cu ea a pășit în mănăstire și una din fiicele sale, Xenia. În urmă cu câțiva ani, părintele arhimandrit Mihail Daniliuc, egumenul Schitului Vovidenia, a publicat un articol despre inedite descoperiri din istoria schitului: Din trecutul primilor ctitori ai Schitului Vovidenia, familia de boieri Gosan. Acolo se amintește un lucru foarte interesant legat de rudele lui Eminescu călugărite: banul Atanasie Gosan, unul din ctitorii Vovideniei, era căsătorit cu Ruxandra, fiica pitarului Iordachi Iurașcu, frate cu Vasile Iurașcu din Joldești, Botoșani, bunicul după mamă al poetului Mihai Eminescu. După moartea boierului, Ruxandra, veri­șoara mamei lui Eminescu, s-a călugărit la Mănăstirea Văratec, cu numele de Epraxia.

Ultimul membru al iurăștenilor călugărit a fost Iancu, născut în decembrie 1819. În adolescență a intrat în obștea Mănăstirii Coșula, devenind monahul Iachint. După un timp, a primit hirotonia întru ieromonah, apoi așezarea în scaunul stărețesc al chinoviei. Apoi, Mitropolitul Calinic Miclescu l-a transferat la Iași, rânduindu-i ascultarea de administrator al Seminarului Teologic de la Socola, și i-a acordat rangul de arhimandrit.

Poposind în mănăstirile unde se aflau rudeniile sale, în special la Mă­năstirea Agafton, dar și la Neamț ori Văratec, Eminescu a învățat din taina rugăciunii și a trăirilor înalte. Mai târziu avea să ceară și el, după cum a văzut rânduiala înmormântării monahilor, fără sicriu, să fie în­­gropat în smerenie, nedorind „sicriu bogat, nici flamuri”, ci să i se îm­pletească „un pat din tinere ramuri”. 

Pentru Eminescu s-au înălțat întotdeauna rugăciuni

După trecerea sa din această viață, Biserica i-a cinstit întotdeauna amintirea, i-a recomandat opera, iar întâiul dintre Patriarhii Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cris­tea, pe când era tânăr slujitor, i-a închinat o lucrare care vorbește despre ceea ce Eminescu ne-a lăsat în poezia lui, dar mai ales despre dragostea sa față de Biserică, pe care a numit-o „mama spirituală a poporului român”. Îl pomenim cu recunoștință pe Eminescu și pentru inițiativele pe care le-a susținut, între care amintim do­rința construirii unei catedrale în București, proiect îmbrățișat de mulți dintre intelectualii vremii. De asemenea, prezența sa la sărbătoarea Mănăstirii Putna, în 1871, alături de Slavici, Alecsandri, Ciprian Porumbescu şi de alţi mari iubitori ai pământului românesc, dar şi alte proiecte personale pe care le-a avut în vedere, inclusiv gândul de a se călugări, mărturisire încredințată prietenului C. Arbore pe când era redactor la ziarul „Timpul”, prin 1882: „...Știi ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ”.

„Mama spirituală a poporului român“

Aceste câteva mărturii ne în­dreptățesc ca la fiecare popas al trecerii lui din această viață să ne aducem aminte de geniul său literar, de frumusețea cuvintelor, de aplecarea spre scrierile Sfintei Scripturi, dar și ale Sfinților Pă­rinți, neuitând că pe multe dintre manuscrisele sale au fost găsite trimiteri către Evanghelia după Ioan sau către alte locuri scripturistice, ceea ce înseamnă că a dorit mereu să se afle sub inspirație sfântă, când crea și lucra sub aripa îngerului.

Slujbele săvârșite an de an la mormântul poetului continuă într-un fel tradiția începută de maica Xenia Velisarie, verișoara poetului, care-i făcea în fiecare sâmbătă pomenire, după rânduiala Mănăstirii Agafton, cu colac, colivă și darurile obișnuite, întotdeauna lăcrimând. Întrebată odată de un cărturar care a poposit în mănăstire, verișoara lui Eminescu a mărturisit: „Plâng pentru el pentru că a murit de tânăr şi nu are cine-l pomeni”.

La rugăciunile făcute de cei apro­­piați poetului, de rudeniile sale care au îmbrățișat viața monahală, se adaugă permanentele rugăciuni ale Bisericii, săvârșite adeseori la mormântul său aflat sub ramuri de tei care, la vremea comemorării sale, își scutură întotdeauna florile.

Dintre toate formele de cinstire a unui semen mutat la cele veșnice - evocări, scrieri, aduceri aminte -, cea mai importantă rămâne rugăciunea, pentru că ea străbate cerul și cere, iară și iară, milostivirea lui Dumnezeu pentru cel pomenit.

Înălțăm smerită rugăciune pentru odihna sufletului său, aducându-ne aminte de dragostea lui față de pământul românesc, față de cuvintele frumoase scrise şi rostite şi, în special, față de Biserica Ortodoxă Română, pe care el a numit-o inspirat „mama spirituală a poporului român”.