Rugăciunile omului suferind

Cea dintâi rugăciune care îmi vine în minte pentru omul care suferă este Paraclisul Maicii Domnului. Acest canon are chiar o notă la începutul lui și ea apare de sute de ani acolo: s-a transmis în experiența Bisericii de sute și sute de ani faptul că acest canon se cântă la tot necazul și mâhnirea ce îl lovește pe om. Puterea rugăciunii a fost dovedită de sute de ani. Citirea cu luare aminte a acestui canon este cea mai potrivită lucrare de rugăciune în vremea bolii și a suferinței.

În această încercare grea, omul bolnav se poate ruga prin intermediul Paraclisului Maicii Domnului, dar și prin citirea în liniște a Sfintei Evanghelii. Boala îl atinge pe om la toate nivelurile ființei sale și se poate ca într-un moment oarecare el să nu fie pregătit pentru a citi o rugăciune în forma în care ne-o pune înainte Sfânta Biserică. Să citească atunci un capitol sau o pericopă din Sfânta Evanghelie, sau pur și simplu ce poate el, apoi să lase cartea și să se adreseze cu cuvintele lui Celui despre Care tocmai a citit, Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În Sfânta Evanghelie sunt multe istorisiri despre tămăduiri, iar Cel care a săvârșit acele tămăduiri atunci, demult, poate face aceasta și acum. Căci El este alături în chip nevăzut de tot cel ce citește din Sfânta Evanghelie. Oamenilor care merg la biserică de mai multă vreme le pot spune: nu știu pe lume nimic mai minunat decât Psaltirea. Nimeni nu a vorbit cu Dumnezeu mai minunat decât a făcut-o David. Bun lucru este să citești Psaltirea și când ești bolnav și când ești bucuros și când ești amărât... iar la Slavă... să adaugi și cererile tale, ceea ce ai tu de spus Domnului în clipele acelea. Apoi acum sunt multe acatiste pentru cei bolnavi. Firește că știm cu toții diferiți sfinți care sunt foarte grabnic ajutători ai oamenilor bolnavi, așa cum de pildă Marele Mucenic Pantelimon, Sfântul Luca al Crimeei și mulți, mulți alți sfinți.

Se pune întrebarea: dar pentru oamenii care nu au multă carte, ce rugăciuni ar fi de recomandat pentru ei, în suferința lor? Credem cu tărie că Rugăciunea rugăciunilor, Tatăl nostru, este o rugăciune cu adevărat universală, pe care Însuși Mântuitorul Iisus Hristos ne-a dăruit-o. Repetarea de mai multe ori, așa cum poate fiecare, cu multă luare-aminte, aduce asupra noastră o stare bună a duhului și atrage harul Domnului din belșug. Apoi multe s-au scris de­spre Rugăciunea lui Iisus - rugăciunea isihastă. Iar în dureri, în orice sufe­rință, această rugăciune se potri­vește adânc sufletului omului din clipele sale pline de cruce și jertfă, chiar dacă uneori pentru a simți acest lucru este nevoie poate de a o repeta mai mult: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul! Iarăși este bine să repetăm și rugăciunea Maicii Domnului: Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te… Dacă durerea ne face să simțim mila față de noi înșine și să cârtim împotriva lui Dumnezeu, atunci arma îndreptată direct împotriva acestei dureri este rugăciunea Slavă Ție, Doamne, pentru toate! sau Slavă Ție, Doamne, pentru cele cuvenite pentru faptele mele eu primesc ceea ce primesc! Iarăși un lucru foarte de folos, ca în clipa durerii să-ți amin­tești oarecare păcat pe care știi că l-ai săvârșit și să ieși oarecum îna­intea durerii cu el, adică prin aceasta să suferi de bunăvoie, pentru a ispăși păcatul respectiv. Noi în tot ceasul vorbim despre mucenici care și-au arătat credincioșia față de Domnul nostru Iisus Hristos prin răbdarea cu vrednicie a chinu­rilor. Dacă în boală omul găsește în sine puterea, poate nu chiar să mulțumească lui Dumnezeu, dar măcar să rabde fără a murmura și să nu se înrăiască până la a cârti împotriva lui Dumnezeu și a celor din jurul său. În măsura în care el va putea face aceasta, el va lua parte la o lucrare de mucenicie. Omul rabdă de dragul Mântuitorului Hristos. Iar dacă sufletul se ridică până la a mul­țumi Domnului, un asemenea suflet nu este departe de Împărăția cerurilor: dar cum se cade oare să ne raportăm până la urmă la suferință? Tocmai am vorbit despre faptul că pe de o parte chinurile îl pot înrăi pe om, iar pe de altă parte îl pot curăța. Cum dar să ne raportăm la suferință din acest punct de vedere? Dacă, să zicem, o vedem ca pe ceva nemeritat de noi, firește că ea va fi cu atât mai greu de purtat decât atunci când ne dăm seama și recunoaș­tem că noi înșine avem o oarecare responsabilitate față de situația în care am ajuns.

Absolut orice păcat surpă întotdeauna ceva în om. Cel mai înfri­coșător lucru nu este acela că am călcat de-a lungul vieții niște legi, niște porunci, de care poate nici nu mi-a spus nimeni, sau nu am avut nici eu sensibilitatea de a le căuta pentru a le cunoaște, nu! Cel mai înfricoșător este că am surpat ceva în mine însumi, în propria mea ființă, am mutilat ceva înlăuntrul meu, am schilodit o bucată din însăși ființa mea. Iar acest lucru s-a petrecut cu prilejul fiecărui păcat pe care l-am săvârșit! Fiecare păcat a mai adăugat o mușcătură din sufletul meu. Și mai departe, dacă ceva în mine s-a surpat, înseamnă că trebuie să-l rezidesc, dar se pune întrebarea: oare cum? Dacă facem un păcat mic este de ajuns să ne pară rău și să rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne ierte. Dacă păcatul este mai mare, trebuie să avem dreapta judecată, să mărturisim la spovedanie. La spovedanie de multe ori nu reușim să spunem toate păcatele, pentru că de multe ori le uităm, mai ales pe cele mici, dar unul mai mare nu se uită, pe el trebuie să-l trecem prin rușinea mărturisirii. Pentru păcat, dacă mărturisirea ca atare nu este de ajuns, duhovnicul ne va da o epitemie, căci uneori fără epitemie nu se poate. Iar păcatele foarte grele nu se pot ierta fără a răbda o suferință. Doar suferința le poate tămădui de multe ori.