„Să nu urăşti pe păcătos”

În cursul vindecării de patima mâniei, o etapă preliminară constă în ferirea de izbucniri violente și de rostirea vorbelor insultătoare, în timp ce urmă­toa­rea etapă este re­pre­zentată de lupta împo­triva gândurilor și a pomenirii de rău a aproapelui în propria minte. Ranchiuna este pre­zentă la multe persoane care afirmă că sunt cât se poate de calme. Într‑o situație de conflict însă, acestea par că se stăpânesc bine, dar, apoi, cedează în interiorul lor gân­durilor de ranchiună la adresa celuilalt și, astfel, își întinează mintea, reușind cu greu să se mai roage și să se comporte adecvat. De asemenea, le vine greu să îi îndrepte pe cei din jur fără ca tot ceea ce spun să nu semene a reproș. Cum putem contracara o astfel de stare?

Sfântul Ioan Casian observa că: „Nu foloseşte aşa de mult a‑ţi ţine gura în vremea mâniei ca să nu dai drumul la vorbe furioase, cât foloseşte a‑ţi curăţi inima de ţinerea minte a răului şi a nu învârti în minte gânduri viclene asupra fratelui” (Sfântul Ioan Casian, „Despre cele opt gânduri ale răutății”, 4, p. 113). Pentru a observa mai bine ce rol joacă ranchiuna în dezvoltarea patimii mâniei, trebuie să facem referire la un exemplu concret. Astfel, avem o persoană relativ liniștită, care este atacată pe nedrept de unul dintre colegii de muncă. La început, refuză să se enerveze și încearcă să‑i găsească scuze celui care nu o lasă în pace. Însă următoarea dată cedează și devine conflictuală. Apoi, începe să se gândească des la ce s‑a petrecut, iar imaginea celui care a nedreptățit‑o devine una încărcată de ură în min­tea ei. Așa se dezvoltă ranchiuna. Această ranchiună devine un fel de întipărire mentală, de ima­gine negativă, care poate fi apli­cată și altor persoane cu care persoana de care vorbim nu are deocamdată nici un conflict. Însă ranchiuna sapă în interiorul ei și o face să aibă conflicte acum și cu cei cu care nu s‑a certat niciodată. Se creează un cerc vicios, în care ranchiuna alimentează izbucnirile de mânie și ținerea de minte a răului. Așa­dar, cine dorește să lovească patima mâniei în sursa ei principală trebuie să se reculeagă interior și să observe cu atenție această lucrare veninoasă a ranchiunei.

Ranchiuna și povățuirea celorlalți

„Precum cei care au primit slujba de pedagogi ai tinerilor, chiar dacă aceştia sunt stăpânii lor, nu se feresc, când interesul educării şi al bunei‑cuviinţe a moravurilor o cere, să le dea, cu multă bunăvoinţă, şi câte o bătaie, aşa şi întâistătătorii trebuie să pedepsească pe fraţii care au lipsă de vreo certare, nu cu patima mâniei şi a dispreţului, nici pentru a se răzbuna pe ei înşişi, ci cu blândă bunătate şi în scopul folosului duhovnicesc, să facă totul pentru îndreptarea lor” („Parafraza în 150 de capete a Sfântului Simeon Metafrastul la cele 50 de cuvinte ale Sfântului Macarie Egipteanul”, 10 în Filocalia, 5, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Humanitas, p. 268). Aceste cuvinte duhovnicești ne arată foarte clar că, uneori, se pot folosi îndemnurile și cuvintele cu o oarecare tărie sau asprime, dar că această asprime nu trebuie să fie dominată de mânie și dispreț, ci de gândul cel bun și dragoste. Atunci când un părinte țipă la copilul său după ce acesta a traversat neatent strada, nu putem spune că este dominat de mânie, ci de dragoste, pentru că își dorește ca acesta să nu fie rănit de o mașină. Este nevoie de discernământ, iar cuvintele aspre trebuie să fie puține și doar în situații care le cer. Unii părinți sau îndrumători spirituali consideră că asprimea trebuie să fie o regulă, dar scrierile patristice spun că trebuie să reprezinte mai mult o excepție. În egală măsură, o atenție sporită trebuie să fie asumată de cel care se comportă ceva mai aspru ca nu cumva această trăsătură a sa să nu fie influențată primordial de mânie și ranchiună pentru că, în acest caz, el mai mult dărâmă decât zidește sufletul celor pe care încearcă să‑i îndrepte.

Când ne putem folosi corespunzător de mânie?

Conform principiului enunțat și în materialul anterior, mânia poate fi folosită permanent fără greș împotriva gândurilor păcătoase. Fără o supraveghere atentă a minții noastre, mânia – o putere subordonată a acesteia, alături de poftă – se transformă în sălbăticie și nebunie, devenind incontrolabilă și începe să‑i vatăme pe cei din jur. Nu degeaba ne atrage atenția Sfântul Ioan Casian: „Din orice fel de pricină ar clocoti mânia în noi, ea ne orbeşte ochii sufletului şi nu‑i lasă să vadă soarele dreptăţii. Căci, precum fie că punem pe ochi foiţe de aur, fie de plumb, la fel împiedicăm puterea văzătoare şi scumpetea foiţei de aur nu aduce nici o deosebire orbirii, tot aşa din orice pricină s‑ar aprinde mânia, fie ea, zice‑se, întemeiată sau neîntemeiată, la fel întunecă puterea văzătoare. Numai atunci întrebuinţăm mânia potrivit cu firea, când o pornim împotriva gândurilor pătimaşe şi iubitoare de plăceri” (Sfântul Ioan Casian, „Despre cele opt gânduri ale răutății”, 4, în Filocalia, 1, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Humanitas, 2005, p. 110). De altfel, ideea aceasta fusese subliniată și de Sfântul Vasile cel Mare, care afirma la un moment dat că trebuie să iubim virtutea cu aceeași intensitate cu care se cuvine să urâm păcatul. Așadar, mintea noastră atrage „pofta” de la dorirea lucrurilor materiale la iubirea de Dumnezeu, iar mânia o transformă într‑un paznic împotriva gândurilor rele care gravitează în jurul ei. Însă, atunci când pofta este învinsă de plăcerile vieții, iar mânia de suferințele cotidiene, aceste două puteri subordonate minții se revoltă și provoacă o sciziune interioară a sufletului. În acel moment, sufletul devine vulnerabil în fața gândurilor demonice, iar patimile încep să aibă o lucrare tot mai puternică asupra omului.

În încheiere, trebuie să ne îndreptăm gândurile asupra celor care suferă grav de pe urma patimii mâniei, fără a‑i judeca și fără a‑i prigoni în mintea noastră pentru slăbiciunea de care suferă. În definitiv, așa cum ne‑au învățat Sfinții Părinți și, în special, Sfântul Isaac Sirul, trebuie să urmăm pilda lui Hristos: „Să nu urăşti pe păcătos. Căci toţi suntem vinovaţi. Şi dacă te mişti către el pentru Dumnezeu, plângi pentru el. Şi de ce îl urăşti pe el? Urăşte păcatele lui şi roagă‑te pentru el, ca să te asemeni cu Hristos, Care nu Se mânia împotriva păcătoşilor, ci Se ruga pentru ei. Nu vezi cum Se ruga pentru Ierusalim? Căci prin multe suntem batjocoriţi şi noi de diavol. Şi de ce urâm pe cel batjocorit ca şi noi de diavolul care ne batjocoreşte pe noi? De ce urăşti pe păcătos, o, omule? Oare pentru că nu e drept cu tine? Dar unde este dreptatea ta, odată ce nu ai iubire? De ce nu plângi pentru el, ci îl prigoneşti? Căci din neştiinţă se mişcă unii în mânia lor, deşi socotesc că deosebesc faptele păcătoşilor” (Sfântul Isaac Sirul, „Cuvinte despre nevoinţă”, în Filocalia, 10, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, București, EIBMBOR, 1981, p. 313).