Sănătatea ca dar al lui Dumnezeu şi ca stare de normalitate

După darul vieţii, sănătatea este cel mai mare dar făcut de Dumnezeu omului. Între cele două daruri există o strânsă legătură, deoarece prin sănătate se păstrează viaţa. Prin boală, omul pierde sănătatea şi odată cu ea poate pierde şi viaţa. Deși viața și sănătatea sunt cele mai mari daruri pe care noi le-am primit de la Dumnezeu, arareori suntem conștienți de acest adevăr și cu anevoie ne gândim să mulțumim lui Dumnezeu pentru aceste daruri. Poate că toate rugăciunile noastre de mulțumire aduse lui Dumnezeu ar trebui să înceapă cu mulțumirea pentru viață și sănătatea primite în dar de la El. În felul acesta am scăpa de ispita de a reproșa lui Dumnezeu că viața noastră nu este una destul de fericită și sănătatea noastră nu este completă.

Această dublă ispită vine de la cel rău adesea în cazul în care noi suntem departe de Dumnezeu și credem că existența noastră ni se datorează nouă înșine, iar sănătatea o putem gestiona după cum dorim noi. Este ispita omului autonom, a omului care nu mai vrea să recunoască un adevăr fundamental: că a venit din neființă în ființă prin bunăvoința și dragostea lui Dumnezeu.

După ce Dumnezeu l-a creat pe Adam din țărână şi a suflat asupra lui suflare de viaţă şi el s-a făcut suflet viu sau ființă vie (cf. Facerea 2, 7), adică purtător de viaţă, până la căderea în păcat nu se menţionează nicăieri că acesta ar fi fost bolnav. Aşadar, starea firească a omului este starea de fiinţă vie şi sănătoasă. Starea aceasta, potrivit Sfinților Părinți, era susținută de harul Duhului Sfânt. După căderea în păcat și pierderea harului, are loc alungarea din Rai a omului care începe să bolească şi să moară. Atât boala, cât şi moartea sunt urmări ale căderii în păcat. Ele nu au fost create de Dumnezeu şi sunt nefireşti. Cel mult putem spune că ele sunt îngăduite de Dumnezeu pentru ca „răutatea să nu fie fără de moarte”, cum se menționează în prima rugăciune din slujba Înmormântării, adică veșnică. De aceea, ori de câte ori suntem bolnavi, ne aflăm într-o stare nefirească şi nu suntem mulţumiţi cu aceasta, dorind instinctiv să scăpăm de ea şi să trecem la starea firească, normală, de sănătate. Omul trăiește cu această nostalgie a sănătății perfecte din paradis, pe care nu o poate atinge niciodată pe acest pământ. Nu a tratat bine o afecțiune și află cu stupoare că are deja o alta. Ajunge uneori la o vârstă foarte înaintată și constată că nu a fost perfect sănătos niciodată.

Iov și orbul din naștere, sau când boala nu are în spate păcatul 

În Vechiul Testament, boala putea constitui pedeapsa lui Dumnezeu pentru un anumit păcat (cf. Dt. 28, 58-61; 2 Rg. 24, 15; 4 Rg. 5, 27) sau consecinţa păcatelor părinţilor (Iş. 20, 5). Cazul Dreptului Iov dovedeşte că nu orice boală este neapărat rezultatul unui păcat. Acest adevăr este confirmat în Noul Testament de orbul din naştere şi de Sfântul Apostol Pavel, iar în istoria Bisericii de nenu­mărați oameni.

Din Noul Testament observăm că Mântuitorul Iisus Hristos avea putere să vindece orice boală. Cele patru Evanghelii relatează 26 de cazuri de vindecări individuale şi 10 exemple de vindecare colectivă. De șapte ori se precizează că Mântuitorul i-a tămăduit pe toţi bolnavii. Uneori, cei bolnavi sufereau pur şi simplu de o infirmitate, iar alteori boala era cauzată de demonizare (cf. Matei 9, 27-35). Uneori, cei bolnavi cereau să fie vindecați (cf. Luca 17, 12-19), alteori erau vindecaţi fără ca ei să solicite aceasta (cf. Ioan 5, 1-15). Toate vindecările le-a săvârşit din milă (cf. Matei 15, 32) şi dragoste (cf. Ioan 3, 16) faţă de oameni. Deşi tămăduirile erau percepute ca minuni, ele nu erau decât o restabilire a firii omeneşti în datele creaţiei, o revenire la firesc, la normalitate. Mântuitorul a dat ucenicilor Săi, printre altele, şi puterea de a vindeca orice boală şi orice neputinţă şi le-a poruncit să facă operativă această putere (cf. Matei 10, 1, 8). Deși, aparent, vindecările au un aspect exterior, ele vizează și aspectul interior: iertarea păcatelor.

Vindecarea paraliticului din Capernaum (cf Marcu 2, 1-12) scoate în evidență cel mai bine acest lucru: Mântuitorul Iisus Hristos îi vindecă sufletul celui bonav, prin iertarea păcatelor, apoi îi vindecă și trupul prin ridicarea de pe patul de suferință și purtarea acestuia. Până la întâlnirea cu Hristos, bolnavul era purtat de pat, iar, după întâlnirea cu Hristos, patul este purtat de bolnavul vindecat sufletește și trupește. Această minune, spre deosebire de altele, arată cel mai bine prioritatea vindecării și faptul că cele două componente ale persoanei umane pot fi bolnave sau vindecate separat. Minunea arată că întotdeauna trebuie să căutam mai întâi vindecarea sufletului, prin iertarea păcatelor, și apoi vindecarea trupului. Este ușor de observat că omul contemporan autonom caută mai întâi vindecarea trupului, neglijând vindecarea sufletului. Nu-și mai pune problema păcatului ca o cauză a bolii trupești și nu mai vede suferința trupului ca pe o extindere a suferinței sufletești. Omul autonom fie neagă existența sufletului, fie acceptă existența lui într-o totală separație de trup. Credința în Hristos îl ajută să privească realitatea și să o accepte așa cum este, fără să mai rătăcească de la adevăr. Îl ajută să se raporteze permanent la Hristos și la Evanghelia Sa. Să conștien­tizeze că procesul vindecării trebuie să înceapă întotdeauna prin­tr-o spovedanie sinceră și cu umilință, prin care să primească iertarea păcatelor și apoi să continue cu orice terapie duhovnicească sau medicală pentru însănătoșirea trupului. Vindecarea trebuie să înceapă întotdeauna dinăuntrul nostru, din sufletul nostru. Orice vindecare pur exterioară va lăsa în continuare un suflet bolnav și chinuit de păcat, unul în care harul iertării nu s-a revărsat prin Taina Pocăinței prin cel uns prin Taina Preoției.

Boala, avertismentul că nu suntem nemuritori 

La întrebarea: Ce trebuie să facă un credincios în caz de boală?, Sfântul Apostol Iacob, în Epistola sa sobornicească, răspunde: „Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu undelemn, întru numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica şi, de va fi făcut păcate, se vor ierta lui” (Iacob 5, 14-15). Asta fac şi preoţii de astăzi ori de câte ori săvârşesc Taina Sfântului Maslu. E o Taină atât de neglijată de unii bolnavi, care fac atâtea eforturi pentru a căuta cei mai buni medici și pentru a procura cele mai bune medicamente, dar care nu fac un minim efort de a participa la slujba Sfântului Maslu. Au fost nenumărate cazuri în care oamenii care au participat sau au fost pomeniți la Taina Sfântului Maslu au fost vindecați în chip minunat de Mântuitorul Iisus Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor. Chiar dacă aceste vindecări nu sunt destul de mediatizate din smerenie, totuși ar trebui încurajați mai mult cei bolnavi să participe la această mare Taină care are în vedere vindecarea și nu ar trebui să lipsească din programul liturgic săptămânal al oricărei parohii, așa cum nu lipsește Sfânta Liturghie. Orice credincios bolnav care se spove­dește, participă la Taina Sfântului Maslu și se împărtășește la Sfânta Liturghie are toate șansele să se însănătoșească. Chiar și atunci când bolnavul nu este deplasabil, el poate primi cele trei Sfinte Taine acasă sau în spital, pe patul de suferință. Preotul de parohie sau cel de caritate este întotdeauna la dispoziția celor suferinzi nedeplasabili prin spovedirea, ungerea cu untdelemn sfințit și împărtășirea acestora oriunde și oricând.

Unii oameni au fost tentaţi să creadă, parcurgând textele Noului Testament, că numai Biserica şi slujitorii ei au autoritatea să vindece. Într-adevăr, aceste texte nu amintesc despre vreo vindecare în afara lui Hristos şi a Bisericii Sale, dar nici nu o infirmă. Noi nu putem monopoliza pe Hristos şi lucrarea Sa taumaturgică aşa cum încercau evreii din Vechiul Testament să-L monopolizeze pe Iahve.

A-l înțelege pe cel bolnav înseamnă să-l ajuți efectiv. Restul sunt vorbe

Cred că ar fi înţelept să vedem o exclusivitate doar în vindecarea sufletească prin iertarea păcatelor, nu și una a vindecării trupești. Arta vindecării trupești este mult mai extinsă. Ar trebui să vedem și în lucrarea medicilor o altfel de lucrare a lui Hristos, o alternativă, mai ales atunci când este vorba de medici ortodocşi, mădulare ale Trupului tainic al lui Hristos sau care, deşi nu aparţin Bisericii Ortodoxe, totuşi cred în Hristos.

La Judecata universală (cf. Matei 25), Mântuitorul Iisus Hristos se identifică şi cu semenul bolnav, indiferent de confesiune sau credinţă. Important este să observăm că Hristos nu ne cere să-l vindecăm pe cel bolnav, ci doar să-l cercetăm. Vindecarea este anevoioasă, pe când cercetarea stă la îndemâna oricui. Nu oricine este capabil să vindece, dar oricine este capabil să-l mângâie pe cel bolnav. Chiar și când noi înșine suntem bolnavi, nu suntem scutiți de aceasta. Chiar și atunci îi putem mângâia pe cei care sunt mai bolnavi decât noi. Oricât de bolnavi am fi, nu trebuie să uităm niciodată că există întotdeauna alții care sunt mai bolnavi decât noi.

Dacă nu ne stă în putere să vindecăm, ar fi bine să-i respectăm pe cei care fac acest lucru şi să le venim în ajutor cu umila noastră contribuţie. Deşi se spune că „medicul tratează şi Dumnezeu vindecă”, totuşi nu trebuie să pierdem din vedere şi că tratarea este procesul prin care se ajunge la vindecare.