Schimonahul Vartolomeu Radu și suferința sfințitoare

Sfântul Paisie Aghioritul (†1994) scria următoarele cuvinte despre părintele Vartolomeu, unul dintre numeroșii români din Sfântul Munte Athos care au iubit nearătarea: „A meritat această bună îngrijire (a Mănăstirii Stavronikita, n.n.) și pentru un alt motiv, căci fiind copil de cincisprezece ani a venit din România în Grădina Maicii Domnului ca să se nevoiască duhovni­cește în timp ce ceilalți copii de vârsta lui se jucau în patria lor”.

Bătrânul Vartolomeu Radu se trăgea de pe plaiurile pitorești ale Mărginimii Sibiului. Fiu al lui Teodor și al Mariei, s-a născut în anul 1911, primind la botez numele Vasile. În luna octombrie a anului 1927, a părăsit locurile natale și s-a îndreptat spre Grădina Maicii Domnului, ducând ca prinos floarea tinereții sale. La început s-a închinoviat la chilia românească a Sfântului Ipatie de pe teritoriul Mănăstirii Vatoped. Nu după mult timp însă, în 1928, a plecat la Chilia Sfântului Andrei de pe moșia Mănăstirii Stavronikita, unde îl găsim sub ascultarea Bătrânului Filaret Dușie. În ziua de 14 octombrie a anului 1934, fratele Vasile a fost tuns în schimă, primind numele Vartolomeu.

Tânăr și în putere, părintele Vartolomeu era trimis de Bătrânul său la diferite mănăstiri și chilii ca să lucreze: săpa grădini, vii, cosea iarba și multe alte sarcini grele care i se dădeau. Câțiva ani a slujit și la spitalul de leproși care funcționa la Mănăstirea Iviron de câteva decenii.

Una dintre mănăstirile la care a mers să lucreze a fost Filotheu, unde, în perioada anilor 1956-1957, s-a cunoscut cu Sfântul Paisie, căruia i-a povestit despre înalta viețuire duhovnicească a starețului său, Filaret. Despre aceste lucruri avea să se convingă Cuviosul Paisie când, între anii 1969 și 1979, a viețuit la Chilia Cinstitei Cruci, în apropierea celor doi nevoitori români.

În jurul anului 1966, iubitorul de osteneală Vartolomeu săpa de dimineață la o vie. La prânz s-a oprit puțin ca să se odihnească, dar când s-a ridicat să își continue lucrul a simțit un tremurat în picioare care nu era din pricina oboselii, ci din cauza bolii Parkinson care și-a făcut simțită apariția. Din acel moment a fost nevoie să se întrarmeze cu răbdarea lui Iov, avându-l ca sprijin și pe Bătrânul Filaret, care îl îngrijea.

Viețuirea celor doi pustnici români a rămas ca o pildă vie a jertfirii de sine, a înstrăinării de lume (chiar și de cele mai mici mângâieri ale acesteia), dar mai ales a iubirii adevărate, adică cea duhovnicească. Starețul Filaret s-a jertfit total pentru ucenicul său, îngrijindu-l atât trupește, cât mai ales duhovnicește, adică, pe lângă atenția și grija ce o purta celui aflat în suferință, îi îndeplinea și datoriile duhovnicești (canonul monahal).

Mai multe mănăstiri sau chilii au vrut să îi ia pe cei doi părinți ca să-i îngrijească, însă nu au primit aceste propuneri. Pe lângă faptul că aveau „suflete nobile și nu voiau să devină o greutate pentru alții”, Sfântul Paisie considera că „în chilia lor au trăit multe experiențe dumne­zeiești și de aceea nu-i lăsa inima să se despartă de acel loc dumnezeiesc”. Chiar Părintele Paisie a vrut să rămână peste noapte la ei să îi ajute, însă au refuzat, spunându-i să vină a doua zi.

Despărțirea celor doi de iubitul lor lăcaș de nevoință s-a făcut după trecerea la Domnul a Bătrânului Filaret (†1975), când părintele Vartolomeu, din moment ce nu putea să se îngrijească singur, a fost luat la Mănăstirea Stavronikita, de care aparținea chilia lor. Acolo s-a bucurat de grija părinților și, pentru că era imo­bilizat, a fost rânduit câte un părinte care să-i fie mai mereu alături.

Printre cei care au avut ascultarea de a-l îngriji s-a aflat și un monah râvnitor, dar schimbător. Într-o zi, a strigat către Bătrân din cauză că s-a murdărit, însă acesta nu i-a spus nimic. La scurt timp, conștiința nu l-a lăsat și i-a pus metanie Bătrânului, cerându-i iertare și zicându-i: „Sunt un prost”, și altele, la care Bătrânul i-a răspuns liniștit: „Și eu ce sunt?” Această întâmplare, istorisită de un fost monah din Mănăstirea Stavronikita, este o mărturie vie a cugetului smerit și a stării duhovnicești a părintelui Vartolomeu.

Cuviosul părinte Ioanichie Bălan, într-unul dintre pelerinajele sale la Sfântul Munte, l-a cercetat și pe compatriotul său de la Mănăstirea Stavronikita: „Seara, după masă, facem o vizită duhovnicească la chilia părintelui Vartolomeu Radu. Este un român uitat printre străini. A fost ucenicul unui duhovnic vestit, ieromonahul Filaret, amândoi ardeleni. Apoi, murind bătrânul, a rămas ucenicul singur. Părinții din această mănăstire fac milă cu el și îl îngrijesc. Ne întreabă ce mai este prin țară. Îl mângâiem și ne retragem la chilii”.

Boala se agrava pe zi ce trecea, dar, deși trupul se ofilea, omul cel dinlăuntru strălucea tot mai mult, având Rugăciunea lui Iisus necontenită în inima sa. Cei care l-au cunoscut câtuși de puțin mărturisesc faptul că una dintre caracteristicile Bătrânului Vartolomeu era îndelunga răbdare. Astfel, cel care săpa odinioară grădini pământești a primit răsplata ostenelilor sale prin rodul îmbelșugat din grădina sufletului.

Cu puțin timp înainte de a părăsi lumea aceasta în care răbdarea și mulțumirea în suferință l-au încununat s-a petrecut o minune. Deși era paralizat de câțiva ani, a fost găsit stând în picioare, plin de viață, la poarta mănăstirii. Părintele care l-a văzut s-a înfricoșat, întrebându-l cum s-a putut întâmpla așa ceva. Bătrânul i-a răspuns: „O Doamnă foarte frumoasă a venit la mine la bolniță, m-a luat și m-a dus la Mănăstirea Ivir, să mă închin Portăriței, apoi m-a dus la Schitul Lacu, să le dau binețe fraților de acolo, și m-a adus înapoi aici”.

La data de 3 noiembrie 1982, Bătrânul Vartolomeu s-a săvârșit în pace, alăturându-se părinților din vechime care bine s-au nevoit. Să avem parte de rugăciunile sale!