Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Scoaterea creştinilor în afara legii

Scoaterea creştinilor în afara legii

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 08 Mai, 2013

O jertfire idolească neîmplinită cultului lui Diocleţian urma să reprezinte motivul principal al persecutării creştinilor. Falsa ştiinţă a haruspiciilor (cei care căutau să afle semnele viitorului în măruntaiele animalelor jertfite) a avut pentru prima dată dreptate: credinţa creştină se opunea în mod deschis convingerilor închinătorilor la idoli. Pentru un unificator ca Diocleţian, existenţa unei credinţe opuse „conglomeratului“ său idolesc reprezenta un pericol care trebuia distrus cu orice preţ.

Cu toate că Diocleţian ocupa în continuare cea mai privilegiată poziţie în Imperiul Roman, el se temea de o persoană apropiată, a cărei faimă militară era în creştere, şi anume propriul său ginere: Galerius. Acesta era un om violent, cu o fire înclinată spre asprime şi disciplină, un adevărat soldat cazon, lipsit de pricepere în treburi administrative, dar neînfricat pe câmpul de luptă. În plus, Galerius avea o veritabilă ură împotriva creştinilor, poate pentru că, în faţa sa, blândeţea şi iubirea de semeni nu aveau o valoare prea mare. Istoricul bisericesc Lactanţiu consideră că frica de Galerius l-ar fi făcut pe Diocleţian să fie foarte prevăzător. Într-o seară, acesta a încercat să afle viitorul său prin intermediul haruspiciilor. Aceştia se ocupau de prevestirea evenimentelor care urmau să se petreacă prin descifrarea unor aşa-zise semne existente în măruntaiele sau organele interne ale animalelor jertfite idolilor. În momentul sacrificiului respectiv, câţiva slujitori creştini care se aflau de faţă (amintim aici că Diocleţian avea în subordine destul de mulţi creştini care ocupau funcţii importante la curtea imperială) şi-au trasat pe frunte semnul crucii. În primele veacuri, semnul crucii nu avea forma amplă pe care o dăm astăzi, fiind făcut adesea cu un singur deget şi doar asupra frunţii (vezi lucrarea scrisă de pr. Andreas Andreopoulos, „The Sign of the Cross: The Gesture, the Mistery, the History“, Paraclete Press, Brewster, 2010, 176 pp.). Pentru prima dată în istorie, haruspicii au citit bine măruntaiele animalelor: orice semn prevestitor părea că dispăruse! Aşadar, sacrificiul a fost repetat de mai multe ori, până când Tages, conducătorul haruspiciilor, a formulat opinia că există oameni necuraţi care asistă la sacrificiul respectiv, motiv pentru care nu se reuşeşte prevestirea viitorului. Diocleţian a poruncit ca toată lumea din palat să aducă jertfă idolilor. Până aici, relatarea lui Lactanţiu nu are nimic ieşit din comun. Însă el afirmă apoi că Diocleţian ar fi cerut ca şi toţi soldaţii din armată să aducă jertfe, un fapt care constituie fără dubii o exagerare (pentru mai multe detalii vezi Lactanţiu, „Despre moartea persecutorilor“, 10, trad. Cristian Bejan, Editura Polirom, Iaşi, 2011, pp. 64-65).

Ura lui Galerius

Lactanţiu a pus ura lui Galerius împotriva creştinilor pe seama mamei acestuia, Romula. Aceasta oferea sacrificii zilnice idolilor şi obişnuia să facă apoi ospeţe cu carnea jertfită. Evident, funcţionarii şi oamenii de stat creştini nu participau la festinurile sale, fapt care o deranja pe Romula. Implicit, Galerius a fost atras şi el de mânia mamei sale şi s-a gândit că trebuie să elimine această credinţă. În mod surprinzător, Lactanţiu, despre care putem spune în multe cazuri că nu dispune de o viziune obiectivă, reuşeşte aici să îl apere pe Diocleţian. El afirmă că acesta s-a opus la început iniţiativei lui Galerius de a-i persecuta pe creştini. Era conştient că aceştia sunt numeroşi şi că îşi fac treaba cu seriozitate. De asemenea, dorea să fie pace şi stabilitate în imperiu, iar orice controversă religioasă risca să arunce în aer liniştea dobândită la momentul respectiv. A oferit chiar şi un armistiţiu, spunând că este de acord ca toţi creştinii din palat şi din armata imperială să fie daţi la o parte, dar să nu se înceapă o persecuţie la nivel general. În cele din urmă, a convocat o adunare cu cei mai importanţi oameni de stat, care l-au sfătuit în mare măsură să persecute credinţa creştină. În pofida acestei situaţii, Diocleţian a mai cerut şi opinia unui oracol faimos la vremea respectivă, cel de la Milet. Şi de aici a fost îndemnat să îi persecute pe creştini - un fapt de la sine înţeles, având în vedere că religia păgână se afla într-o stare deplorabilă. Lactanţiu ne mai relatează însă un fapt uluitor: „De aceea şDiocleţianţ a fost nevoit să-şi schimbe hotărârea şiniţialăţ şi, neputând să se împotrivească nici prietenilor, nici cezarului şi nici lui Apollo, s-a străduit să impună o limită: a poruncit ca acea acţiune să aibă loc fără vărsare de sânge, deşi cezarul şGaleriusţ voia să fie arşi de vii cei care ar fi refuzat sacrificiile şpăgâneţ“ (Lactanţiu, „Despre moartea persecutorilor“, 11, p. 67). Aşadar, reiese destul de clar de aici că Diocleţian nu a dorit aproape deloc persecutarea creştinilor existenţi în Imperiul Roman. El şi-a dorit mai mult îndepărtarea lor din palat şi din cadrul armatei imperiale, dar nu a vrut ca aceştia să fie persecutaţi, oprimaţi sau ucişi pentru credinţa pe care o îmbrăţişaseră. În pofida aparenţelor, Diocleţian era un bărbat echilibrat şi echidistant.

Edictul de persecuţie

În cele din urmă, Diocleţian a ales să emită un edict de persecuţie care stipula următoarele amendamente, după mărturia lui Lactanţiu: concedierea tuturor creştinilor din funcţiile oficiale deţinute, posibilitatea torturării lor pentru credinţa pe care o mărturiseau şi urmărirea lor juridică. Lactanţiu mai precizează că dreptul la justiţie le era îngrădit creştinilor care nu mai aveau posibilitatea de a ataca în instanţă acţiunile de ultraj, furt sau adulter (vezi Lactanţiu, „Despre moartea persecutorilor“, 13, p. 69). Aşadar, vedem în primul rând o penalizare juridică a credinţei creştine şi amprenta lui Diocleţian asupra documentului oficial. Bătrânul împărat era convins că edictul de persecuţie nu trebuie să atenteze la viaţa supuşilor săi, indiferent de credinţa pe care o mărturiseau aceştia. Aşadar, includerea torturii în cadrul documentului iniţial era impusă mai mult ca o ameninţare voalată decât ca o practică absolută. De altfel, Diocleţian considera probabil că sunt suficiente excluderea creştinilor din elita politică şi socială a Imperiului Roman şi restrângerea dreptului acestora de a se folosi de justiţie. Uciderea ar fi putut conduce la revolte sau atitudini îndârjite - împăraţilor romani le era bine cunoscută rezistenţa martirilor în faţa oricărui mijloc de tortură sau ameninţare cu moartea. De aceea, Diocleţian alege o pedepsire vicleană. Smulgând dreptul creştinilor de a se apăra prin lege, el îi scotea practic în afara graniţelor existenţiale. Creştinii îşi pierdeau calitatea deplină de cetăţeni ai imperiului, acolo unde era cazul. În schimb, aşa cum vom observa din materialul următor, Galerius nu a fost satisfăcut de rezultatul final şi a încercat să obţină mai mult: uciderea creştinilor. „Succesele“ sale ulterioare în această privinţă l-au transformat în personajul cel mai important al acestei perioade de cruntă persecuţie, umbrind orice alt torţionar al vremii. Galerius devenea coşmarul creştinilor la începutul secolului al IV-lea.