Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Scrierile și catehezele Cuviosului Paisie la Dragomirna

Scrierile și catehezele Cuviosului Paisie la Dragomirna

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Prof. Neculai Gheorghe - 27 Noi, 2022

Stareţul Paisie, după venirea din Sfântul Munte, primeşte în grijă Mănăstirea Dragomirna, unde se sălăşluieşte împreună cu fraţii care îl însoţeau şi începe lucrarea de rânduire a primei obşti. Acolo apare primul statut al obştii, care rânduia pe monahi în lucrările lor, şi tot acolo încep traducerile şi alte scrieri despre rugăciunea minţii, începută de stareţ în Athos şi continuată la noi în ţară.

De la Dragomirna ne-au rămas de la Sfântul Paisie și o seamă de scrisori și scrieri ale sale: Așezământul vieții de obște de la Mănăstirea Dragomirna (1763); Scrisoare către Dimitrie preotul din Poltava (cel căruia Sfântul Paisie îi descoperise că va rămâne în lume și nu va fi tuns în monahism niciodată; 16 mai 1766); Scrisoare către părintele Sofronie Ardeleanul de la Schitul Robaia al Mănăstirii Argeșului (30 iulie 1766); Scrisoare către părinții de la Mănăstirea Nașterii Domnului de la Poiana Mărului (1767); Scrisoare către părintele Teodosie, egumenul Schitului Țibucani, cu preaiubiții săi fii (nu se cunoaște anul); Alcătuire despre rugăciunea minții, în șase capitole (1770); Scrisoare către preacuviosul dascăl, ieromonahul chir Nichifor Theotokis; Scrisoare către preotul Dimitrie din Poltava (18 martie 1772); Scrisoare către ucenicii săi care se aflau la metocul Necșani, la seceriș (21 iulie 1775); Scrisoare către cinstitul preot Ioan pentru uniație (înainte de anul 1775).

Observăm din numărul acestor scrisori și din diversitatea destinatarilor că starețul Paisie se îngrijea și de mântuirea altor suflete decât cele încredințate lui în mod direct de Dumnezeu. 

Post, cuvânt şi rugăciune la Mănăstirea Dragomirna

Când începea Postul Nașterii Domnului, starețul ținea în fiecare seară la trapeză câte o cuvântare duhovnicească, în afară de duminici și sărbători. Într-o seară, ­cuvântul era în rusă, iar monahii români făceau Pavecernița în ­biserică, seara următoare cuvântul era în română, iar monahii de limbă rusă erau la Pavecerniță. Monahii care cunoșteau ambele limbi puteau să rămână să asculte catehezele starețului în fiecare seară. Cuvântul Sfântului Paisie consta în citirea unui fragment patristic și tâlcuirea lui. Prin acestea, Sfântul Paisie reușea să păstreze unitatea între frați și să le insufle râvna pentru lucrarea cea duhovnicească.

El se folosea de cuvântările sale și pentru a corecta unele greșeli pe care le observa la fiii duhov­nicești. Făcea acest lucru cu dragoste, înțelepciune și tact pedagogic și nu-l descoperea pe fratele care greșea, ci doar vorbea în mod subtil cu referire la greșeala pe care el o săvârșise, astfel încât el să conștientizeze în timp și să se pocăiască sincer, dar fără să fie rușinat în fața celorlalți frați, lucru care ar fi putut să trezească în sufletele unora dintre ei aversiune față de cuvintele pline de iubire ale părintelui lor.

Sfântul Paisie avea darul cuvântului în așa măsură, încât putea să miște spre săvârșirea poruncilor și pe cei deznădăjduiți sau pe cei leneși. Mai mult, dacă venea cineva cu vreo oarecare supărare, după ce stătea de vorbă cu Sfântul Paisie, uita și motivul pentru care a venit de fapt. Starețul prezenta un mare discernământ în discuțiile sale cu fiii duhovnicești și se îngrijea ca vorbele să fie pe înțelesul și spre folosul celui care venise la el.

Monahii, găzduitori plini de dragoste ai refugiaţilor din faţa războiului

Liniștea Mănăstirii Dragomirna a fost curmată, însă, odată cu începerea războiului ruso-turc (1768). Mănăstirea a fost luată cu asalt de laicii și boierii care căutau adăpost. Era frig, era ­începutul Postului Nașterii Domnului. Starețul a hotărât ca jumătate de mănăstire să le fie dată lor pentru a avea unde sta. A poruncit și celor care aveau ascultări la cămări să dea de mâncare oricui le va cere. După aproape două luni, armata rusească a intrat în Moldova, iar oamenii simpli nu s-au mai temut, ci s-au înapoiat la casele lor, în timp ce boierii au rămas în mănăstire un an întreg. După ce au mai trecut primejdiile războiului și toți mirenii au plecat din mănăstire, viețuitorii de la Dragomirna au mai avut de înfruntat alte două mari necazuri: o epidemie de ciumă și o foamete de trei ani.

După toate acestea, soborul paisian s-a confruntat cu cea mai mare ispită pe care a avut-o până atunci: în urma păcii dintre Imperiul Otoman și Imperiul Țarist, Imperiul Habsburgic a primit din partea turcilor, ca plată pentru ajutorul diplomatic, Bucovina de astăzi. Deși partea de pământ care li s-ar fi cuvenit în urma înțelegerii cu turcii își avea granița la o distanță de trei ore de mănăstire, ei au luat mai mult, trăgând granița mai jos, anexând astfel și Dragomirna. Acest lucru a provocat o adâncă tristețe în sufletul Sfântului Paisie deoarece făgăduise mai demult că nu va locui niciodată în vreo țară stăpânită de eretici.

O parte din obşte se mută la Mănăstirea Secu după război

Cu binecuvântarea mitropolitului și cu învoirea domnitorului, o mare parte din soborul paisian de la Dragomirna s-a mutat la Mănăstirea Secu, ca urmare a invitației pe care starețul de aici i-a făcut-o starețului Paisie.

Pentru a nu trezi suspiciunea nemților și pentru a nu lăsa părăsită biserica, Sfântul Paisie a rânduit să rămână la Dragomirna 150 de frați împreună cu doi duhovnici, unul de limbă română, iar altul de limbă rusă. Dându-le de înțeles grănicerilor că merge până la moară, Sfântul Paisie a reușit să ajungă împreună cu monahii săi la Secu în ziua de 15 octombrie 1775. Obștea Mănăstirii Secu i-a făcut Sfântului Paisie o primire foarte frumoasă, așa cum vedem astăzi la întâmpinarea arhiereilor. Un amănunt interesant de evi­dențiat este exprimarea pe care o folosește autorul Manuscrisului 154 de la Neamț: „Când se apropiia de Monastirea Secului, atuncea i au eșit înainte părintele igumenul Evthimie Cananău, cu părintele Nifon proin igumenul, și cu tot soborul și cu preoții și cu diaconii îmbrăcați, trăgând și clopotele întru slava lui Dumnezeu, și cu mare dragoste și cu bucurie l au priimit, ca pe cel de Dumnezeu trimis, gură de aur la Moldaviia pentru că nu era cu putință a se bucura de el, ori cine l ar fi văzut”.

Numărul monahilor paisieni care veniseră de la Dragomirna era aproape 200, în afară de frații care nu erau încă tunși. Pentru Sfântul Paisie, cea mai mare bucurie era să-i vadă pe fiii săi duhovnicești sârguindu-se spre poruncile lui Dumnezeu și spre bucuria din Împărăția cerurilor. Socotea cel mai mare rău lipsa de râvnă a monahului și considera că nici chinurile iadului nu pot fi mai grele decât starea pe care i-o provoca acest fapt.

La Secu, monahii paisieni au avut de înfruntat multe lipsuri care au provocat o serie de nemulțumiri. Aici erau numai 14 chilii. Situația a devenit și mai grea în primăvara următorului an, când au venit și ceilalți de la Dragomirna. Fiind con­strânși de această situație, călugării au început să-și construiască singuri chilii. Toată munca de construcție a durat trei ani, după care soborul s-a putut bucura de o perioadă de liniște.

Depărtarea de lume ajută monahii să se concentreze la rugăciune şi lucrare

Chiar dacă erau anumite inconveniente în legătură cu amplasarea mănăstirii, întrucât aceasta era așezată într-un loc în care se ajungea cu mare greutate, lucru care îngreuna aprovizionarea cu cele necesare, acest lucru s-a dovedit o binecuvântare pentru viața lor duhovnicească. Izolarea mănăstirii era de foarte mare preț pentru stareț, care putea să-și îndrepte toate puterile spre traducerea din operele Sfinților Părinți și spre călăuzirea duhovnicească a fraților.

A putut să-și continue seria de cuvântări-cateheze pe care le ținea iarna la trapeză în timpul slujbei Pavecerniței, lucru pe care nu l-ar mai fi putut face dacă în mănăstire ar fi intrat mulți mireni. Aceștia, și în special boierii, ar fi dorit mult să vină să se împărtășească de cuvintele vii ale starețului, dar renunțau la gândul acesta din pricina greutății drumului.