Serghei Rahmaninov și o capodoperă a muzicii sacre universale - Priveghere (II)

Citește și: Serghei Rahmaninov și o capodoperă a muzicii sacre universale - Priveghere (I)

Dintre cele 15 secțiuni ale capodoperei Priveghere (Vsenoshchnoe Bdenie), alcătuită în anul 1915, doar trei dintre ele au la bază melodii aparținând compozitorului (nr. 6, 10 și 11). Două tipologii sintactice stau la baza acestei opere muzicale: omofonia (armonia) și antifonia (cântul alternativ al perechilor de voci). Ca angrenaj sonor, întâlnim frecvent isonul sau pedala și cântul în octave paralele, fapt ce conferă forță și dramatism muzicii.

Compozitorul întrebuin­țea­ză acorduri disonante pe care le rezolvă în acorduri consonante. Astfel, în secvența nr. 7, la cuvintele: „... între oameni bunăvoire”, Rahmaninov aduce sonoritatea de clopote, creând un conglomerat acordic disonant cu efect de cluster, detensionat în consonanța sonoră a coralului următor. În pri­vința timbralității, compozitorul pune în valoare toate vocile corului mixt și valorifică, în special, vocile solistice.

Întreaga lucrare corală este compusă pentru 7, 8 voci, fapt care ne determină să afirmăm că ea a fost construită pe un concept muzical simfonic. Ascultând Priveghere, ascultătorul consideră că are în față o orchestră simfonică, fiindcă sonoritatea este foarte bogată, aproape exhaustivă, Rahmaninov epuizând toate resursele posibile pentru a-și plămădi acest edificiu sonor de mare anvergură. Ambitusul vocilor este, de asemenea, destul de amplu, sopranele atingând uneori sunetul LA din registrul acut, iar bașii, ajungând până în sunetul SI bemol din contraoctavă.

Chestiunea prezenței în partitură a notelor specifice bașilor gravi a constituit, chiar la vremea când Rahmaninov compunea această lucrare, o problemă. Chiar dirijorul Nikolai Danilin, ascultând cântată la pian de către compozitor secțiu­nea „Acum slobozește”, în care bașii ating la fi­nal SI bemol din contraoctavă, a întrebat: „Unde pe pământ vom putea găsi astfel de bași? Sunt la fel de rari ca sparanghelul de Crăciun”. Câți­va ani mai târziu, compozitorul a confirmat: „Cunoș­team vocile com­patrioților mei”. El sperase că această secvență va fi cân­tată la înmormântarea sa, o do­rință care din nefericire nu s-a putut realiza. Profesorul său de compo­ziție, Serghei Taneyev, a primit cu multă bucurie și satisfacție partitura Privegherii, dar nu a apucat să o și asculte, fiindcă a murit după câteva luni.

Premiera a avut loc la 10 martie 1915, la doar două luni după ce a fost compusă, iar interpretarea i-a revenit Corului Sinodal dirijat de Nikolai Danilin, la Sala Mare a Nobilimii din Moscova. Susținut de Kastalsky, în următoarele săptămâni au avut loc alte cinci repre­zen­tații. Veniturile strânse de pe urma spectacolelor au fost direcțio­nate către fondul de război.

Lucrarea nu a fost cântată în biserici, ci doar în sălile de concerte. Autoritățile bisericești au fost cumva rezervate, considerând că Rahmaninov a intervenit modificând caracterul liturgic al cântărilor. În fapt, era vorba de o repunere în circuitul universal a unor cântări mai puțin cunoscute, dar într-o manieră cu totul excepțională.

În anul 1917, din cauza conflictelor interne generate de sovietele formate pe frontul de Est, Rusia a intrat într-o etapă extrem de dificilă. Țarul Nicolae al II-lea, familia sa și demnitarii de stat au fost arestați. Odată cu instaurarea regimului bolșevic al lui Lenin la conducerea Rusiei, Biserica a fost persecutată și, de asemenea, muzica bisericească a fost interzisă în spațiul public.

În anul 1918, Corul Sinodal a fost desființat, iar Privegherea nu s-a mai cântat până după moartea lui Stalin. În contextul politic și social dezas­truos, Rahmaninov obținea viză pentru el și pentru familia sa și părăsea Rusia, prin frontiera finlandeză. După o perioadă petrecută în Europa, s-a stabilit la New York, apoi, construindu-și o vilă la Lucerna, în Elveția, a locuit acolo până în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când s-a reîntors în America.

După 1917, a continuat să susțină cu mari succese concerte pentru pian pe marile scene ale lumii și, totodată, să compună alte lucrări instrumentale.

Ultima sa lucrare de acest gen se intitulează „Dansuri simfonice” (1940). Serghei Rahmaninov a murit la data de 28 martie 1943, la Los Angeles, la câteva mile de alți doi eminenți compozitori exilați: Igor Stravinsky și Arnold Schönberg.

Începând din deceniul nouă al secolului trecut și până în zilele noastre, numeroase formații corale profesioniste de pe mapamond au interpretat și interpretează capodopera genului coral religios Priveghere.

Personal, mărturisesc bucuria pe care și eu am trăit-o în ziua de 4 septembrie 2009, când, în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu”, am urcat alături de Corul Academic Radio și Corala Bărbătească Ortodoxă Te Deum laudamus, reunite sub conducerea dirijorală a maestrului Dan Mihai Goia, pentru a interpreta această lucrare. În seara concertului a fost lansat și CD-ul audio al acelei lucrări, care va rămâne peste timp o mare și o valoroasă reușită a dirijorului Dan Mihai Goia și a celor două formații corale.

Așadar, Serghei Rahmaninov reprezintă un pisc cu valoare de simbol al romantismului muzical rus și universal, iar creația sa corală religioasă concretizată în cele două lucrări de mari proporții, Divina Liturghie și Privegherea, ce completează și încununează opera muzicală religioasă și liturgică a precursorilor săi, constituie atât mărturia sensibilității sale religioase și a credinței sale, în special, cât și expresia credinței milenare a poporului pravoslavnic rus în maiestatea și atotputernicia lui Dumnezeu.