Sfântul Antipa de la Calapodești, isihastul român nevoitor în Imperiul Țarist

Sfântul Cuvios Antipa (1816-1882), canonizat mai întâi de Patriarhia Ecumenică în 1906, apoi trecut în calendarele Bisericilor Ortodoxe Română și Rusă în 1992, respectiv în anul 2000, apare denumit în cele trei sinaxare - grec, român și rus - după locurile unde s-a născut (Sf. Cuv. Antipa de la Calapodești) ori după mănăstirile unde a viețuit (Sf. Cuv. Antipa Athonitul, respectiv Sf. Cuv. Ieroschim. Antipa de la Valaam).

Cea dintâi biografie a cuviosului a fost alcătuită de ieromonahul rus Pimen și publicată în 1893 de către obștea Mănăstirii Valaam (cf. Lidia Meșkova, Taina veacului ce va să fie. Viața și nevoințele Cuviosului nostru Părinte Antipa de la Calapodești, trad. de Anastasia Mitric, Ed. Christiana, București, 2013, p. 11).

Întru totul dornic de liniștea adăpostitoare pe care numai rugăciunea neîncetată o poate oferi, condițiile din insula rusească Valaam, favorabile dobândirii acesteia, l-au determinat pe cuviosul român din Sfântul Munte să se stabilească definitiv în Rusia, în noiembrie 1865, într-un ținut evanghelizat, după tradiție, tot de Sfântul Apostol Andrei. Tocmai de aceea, ca un semn al propovăduirii apostolice, marele clopot al mănăstirii de pe insulă, care răsuna până în Finlanda și Karelia, a fost denumit „Andreevskiy kolokol” (clopotul lui Andrei). În cadrul renumitei Mănăstiri Valaam, probabil că nu întâmplător, a ales ca loc de nevoință Schitul „Tuturor Sfinților” sau „Marele Schit”, cum mai era cunoscut, întrucât exact în același loc, la cumpăna secolelor XVIII-XIX, au venit să viețuiască și călugări care îl cunoscuseră bine pe Sfântul Paisie de la Neamț, cum au fost, de pildă, ieroschimonahii Cleopa și Teofan (1739-1819), cel din urmă purtător al tradiției isihaste paisiene în părțile de nord ale Rusiei.

Cu binecuvântarea stareților săi athoniți, obținând „carte de colectă” aprobată de Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, Cuviosul Antipa ani la rând a strâns în Moscova și Petersburg importante ajutoare materiale pentru Schitul Prodromu. Isprăvind cu bine această ascultare, la un moment dat s-a retras definitiv pe insula Valaam, în data de 6 noiembrie 1865 prezentând conducerii mănăstirii, spre închinovie, următorul act: „Adeverință. În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin. Prin prezenta se adeverește că viețuitorul schitului nostru Prodromu, din Sfântul Munte Athos, cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul, ieromonahul Alipie, care în schima mare s-a numit mai apoi Antipa, s-a aflat în Rusia între anii 1860-1864, cu ascultarea de a strânge donații în beneficiul schitului nostru, și mărturisim că tot ce a adunat a ajuns cu bine la schit; la sfârșitul acestor colecte, el, cu mare zel, ne-a cerut binecuvântarea de a se stabili în una dintre sfintele mănăstiri ale Rusiei ortodoxe, cerere pentru care noi, cu toată dragostea, i-am acordat binecuvântarea noastră de a se stabili acolo unde dorește. Pentru adeverirea acestora am semnat și am întărit prin ștampila sfântului schit. Amin. Egumenul Damian, ieroschimonahul Ignatie - duhovnicul schitului -, epitropi: monahul Nectarie, schimonahul Isaia și schimonahul Conon” (cf. L. Meș­kova, Taina veacului…, pp. 95-96).

Încă din anii când se ostenea cu strângerea ajutoarelor pentru Schitul Românesc Prodromu în marile orașe ale Imperiului Țarist, fusese profund impresionat de ­sărbătoarea solemnă a canonizării ierarhului Tihon din Zadonsk (1724-1783), fapt care, de asemenea, ar fi cântărit mult în alegerea de a rămâne în Rusia. Înainte de a se fi stabilit la Valaam, era deja recunoscut și respectat ca o personalitate duhovnicească, ascetul român fiind căutat pentru povă­țuire chiar și de ierarhii ruși. Întrebat de unul dintre cei doi mitropoliți contemporani care îl apreciau în mod aparte - fie Isidor Nikolskiy (1799-1892) al Petersburgului, fie cunoscutul ierarh-teolog canonizat Filaret Drozdov (1782-­1867) al Moscovei -, „De ce are, mai cu seamă, nevoie cineva care se îndeletnicește cu Rugăciunea inimii?”, Cuviosul Antipa a răs­­­puns simplu: „De răbdare” (cf. L. Meșkova, Taina veacului…, pp. 81-82).

În anii ‘60, mai multe morminte ale monahilor de la Valaam au fost profanate de așa-numiții căutători de comori, dislocând și aruncând pietrele tombale în întreaga incintă a mănăstirii. La fel s-a întâmplat și cu locul de înhumare al Sfântului Antipa. Pe lespedea sa funerară părinții contemporani lăsaseră scris: „Cuviosul Antipa, iubitorul liniștii și al tăcerii”. În prezent, locul inițial al îngropării, unde au fost aflate sfintele sale moaște, este marcat de un cenotaf care constă în placa funerară originală străjuită de o cruce și împrejmuită cu un gard metalic.

Astfel, prin lucrarea lui Dumnezeu, atrasă în viața lor mai ales de rugăciune, mulți sfinți au depășit hotarele spațiului cultural și națio­nal, devenind misionari veșnici, care nicăieri în lume nu au mai fost considerați străini, întrucât au propovăduit pe Unul și Același Dumnezeu. Ei, ca și cetățeni ai Împără­ției cerurilor (cf. Evrei 13, 14), ajută tuturor celor care li se roagă, fără diferență de naționalitate. Sfinții întotdeauna rămân vii și, datorită harului Duhului Sfânt, dobândit prin nevoință și, mai ales, prin rugăciune și smerenie, sunt plăcuți înaintea lui Dumnezeu și totodată înaintea oamenilor și a istoriei. Sfinții nu de puține ori au căutat locul în care să aducă cele mai ­bune roade ale lucrării lor ascetice, așa cum este cazul Sfântu­lui ­Cuvios Paisie Velicicovschi (1722-1794). Această realitate istorică și duhovnicească, comună Bisericilor Ortodoxe Rusă și Română, poate fi considerată o punte foarte valoroasă de comuniune. Privind istoria rela­țiilor dintre cele două Biserici ortodoxe surori, se poate spune că legătura cea mai importantă și semnificativă se concentrează în jurul curentului paisian care, prin sute de monahi îmbunătățiți - viețuitori în Moldova - a contribuit considerabil la renașterea isihastă din Țările Române și din întreg spațiul slav. În rând cu marele Paisie de la Neamț, potrivit a fi amintit, este și Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești, care, născut în Moldova, s-a nevoit, pe rând, în mănăstirile Căldă­ru­șani, apoi în Muntele Athos, la Prodromu și Esfigmenu, ca, în cele din urmă, să se așeze definitiv la Mănăstirea Valaam, unde a povă­țuit mulți credin­cioși și a format ucenici îmbună­tățiți. Parcursul geografic și duhovnicesc al celor doi sfinți apare în istorie ca un dar reciproc între cele două popoare creștin-ortodoxe și ca o sinteză între tradițiile slavă, greacă și română. Sfântul Paisie se naște în Poltava Ucrainei, viețuiește o vreme în Țara Românească și la Athos, ca apoi să-și desăvârșească lucrarea în mănăstirile Dragomirna și Neamț, de unde a plecat la cele veșnice. Asemenea acestuia, Cuviosul Antipa pleacă din Bacăul natal la Athos, ca în cele din urmă să se desăvârșească în Valaamul Rusiei, întorcând, într-un fel, darul făcut de Sfântul Paisie românilor. Iată cum doi sfinți de formație isihastă arată comuniunea istorică și spirituală dintre cele două Biserici ortodoxe surori, această conlucrare fiind o ancoră comună în solul tradiției creștine din Estul Europei.