Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Actualitate religioasă An omagial Sfântul Efrem Katunakiotul, despre rugăciune

Sfântul Efrem Katunakiotul, despre rugăciune

Galerie foto (3) Galerie foto (3) An omagial
Un articol de: Ciprian Voicilă - 07 Aug, 2022

Sfântul Efrem, cel care s-a nevoit în pustia Katunakiei, este unul dintre fiii duhovnicești ai lui Gheron Iosif Isihastul, marele dascăl al Rugăciunii lui Iisus. El a primit și a transmis mai departe moștenirea duhovnicească a bătrânului Iosif.

Pentru starețul Efrem, întâlnirea cu Gheron Iosif s-a dovedit a fi crucială: ea îl va ajuta să parcurgă dis­tanța de la stadiul curățirii sufletului de patimi până la iluminare și îndumnezeire. Ajuns la bătrânețe, părintele Efrem le va mărturisi monahilor din obștea Mănăstirii Vatoped: „De vreme ce l-am întâlnit pe bătrânul Iosif din curiozitate și mi-a descoperit cine eram, nu-mi închipuiam că mă voi uni întru părtășie cu el, că voi urma predania sa și voi gusta din cele pe care le citim la părinți. Mărturisesc că pe nici un alt om nu l-am iubit atât, nici nu m-am temut atât de cineva, ca de acest stareț, care a devenit și a rămas obiectul cinstirii întregii mele vieți și pe când trăia, dar și după ce a ­plecat dintre noi. A devenit colacul meu de salvare, până și numai amintirea lui m-a îm­piedicat de la greșeli și m-a ­îndreptat pe calea sporirii, în întreaga mea viață”.

De la binecuvântatul Gheron Iosif, părintele Efrem a învățat virtutea ascultării, smerenia, înfrânarea şi mai ales arta rugăciunii. Încă de la prima lor întâlnire bătrânul Iosif i-a vorbit despre importanța unui program zilnic de rugăciune și i-a dat următoarea ascultare: „Vei începe să spui rugăciunea Doam­ne, Iisuse Hristoase, milu­iește-mă! - vreme de un ceas”. Curând, în sufletul ucenicului Efrem harul curățitor al rugăciunii se va face simțit, întețind ca o flăcăruie neadormită dragostea pentru Hristos. Ucenicul îi va mărturisi călăuzei sale duhovnicești: „Părinte, cu a­ceastă rugăciune curg râuri de lacrimi din ochii mei și simt înlăuntrul meu ca o fierbere. O flacără arde pentru Hristos în inima mea”.

Rugăciunea în condiţiile vieţii de oraş

Nu de puține ori noi, mirenii, ne punem întrebarea: Cum să ne rugăm neîncetat? Dacă nu neîncetat, măcar cât mai mult timp? În sufletul nostru se manifestă dorința de a petrece cât mai mult timp cu mintea la Dumnezeu. Dar dorința e sufocată constant de noianul grijilor zilnice. Sfântul Efrem ne arată o cale de ieșire din acest impas. În viața sa, consemnată în scris de ieromonahul Iosif Aghioritul, descoperim următorul episod: Într-o bună zi, l-a vizitat la chilie un tânăr judecător care i s-a plâns că serviciul său acaparant îl împiedică să se roage. Minunatul stareț i-a spus, zâmbind: „Îți voi arăta eu. Apoi părintele Efrem și-a lăsat alături rucodelia, s-a ridicat în picioare și apropiindu-se de chiuvetă a spus: Este dimineață și te-ai trezit din somn. După aceasta starețul a dat drumul la apă și cu mișcări simple a început să-și spele mâinile și fața, repetând cu o voce dulce și rugătoare: Doamne, Iisuse Hristoase, milu­iește-mă. Apoi s-a șters cu prosopul, continuând rugăciunea și cu chipul său luminos s-a întors către tânăr, întrebându-l: - Aceasta poți să o faci? - Ei, părinte, cum să nu pot, a mărturisit acela dezarmat. - Însă fii atent, a continuat starețul. Să o faci în fiecare zi, iar nu o zi da și una nu, căci Sfântul Isaac Sirul spune: E o mare putere în mica faptă bună, ce stăruie mereu. Și încă ceva, a adăugat starețul, după ce s-a așezat pe scaun și se pregătea să-și continue rucodelia. În sala de procese, unde ești judecător, se află vreo icoană a Mântuitorului Hristos sau a Maicii Domnului? - Da, se află. Așadar, înainte de începerea procesului să te întorci către icoană și să spui: Hristoase al meu, luminea­ză-mă să nu nedreptățesc pe nici unul dintre acești oameni. Poți să faci aceasta? - Da, părinte, pot să fac. Eftimie, nu trebuie să devii judecător plin ca să te poți ruga lui Dumnezeu, i-a spus starețul zâmbind”.

Sfântul Efrem Katunakiotul îi îmbărbăta pe mirenii înglo­dați în griji: „Dacă eu în liniștea Katunakiei spun o sută de ­rugăciuni pe zi, iar voi în zarva orașului și a îndatoririlor pe care le aveți la serviciu și în familie spuneți trei rugăciuni, suntem egali”. Această remarcă ascundea în spatele ei o expe­riență duhovnicească profundă: „Dacă omul se obișnu­iește să spună zilnic rugăciunea, chiar și de câteva ori, dar în fiecare zi, încet, încet inima lui începe să se îndulcească și va aștepta cu nerăbdare să vină acea clipă dedicată rugăciunii. Iar atunci când inima celui care se roagă se îndulcește de ea, acela de la sine va căuta să se roage mai mult”.

Rugăciunea lui Iisus, miezul urcuşului duhovnicesc

Cei care se nevoiesc să rostească Rugăciunea lui Iisus se confruntă cu întrebări specifice. Spre exemplu, cum trebuie ea rostită, în întregime sau sub formă prescurtată? Sfântul Efrem sfătuia: „Ajung cele cinci cuvinte: Doamne Iisuse Hristoase, milu­iește-mă. Dacă vei spori în rugăciune, singur vei tăia și celelalte cuvinte, din pricina dorinței arzătoare a sufletului și vei spune: Iisuse al meu, miluiește-mă sau Preadulce Iisuse, miluiește-mă. Se poate să te umpli de dor dumnezeiesc și să strigi numai numele: Iisuse, Iisuse... Și dacă te vei învrednici să urci și mai mult, atunci vei rămâne fără de glas, ca în extaz, datorită căldurii harului pe care o vei simți”. O altă întrebare care îi preocupă pe rugători este: cu ce dispoziție sufletească trebuie să ne rugăm - de bucurie, întristare, cu duh de pocă­ință? Starețul Efrem ne lămu­rește: „Cu acea dispoziție pe care o are sufletul în acea clipă. Ai bucurie? Roagă-te cu bucurie! Ai pocăință? Roagă-te cu pocă­ință!”.

Orice om care se roagă constată că, la un moment dat, mintea începe să îi vagabondeze, „zburând” pe aripile imaginației sau „patinând” pe banda memoriei. Sfântul Efrem sfătuia în această privință: „Mintea întotdeauna face așa. Fuge. Dar lucrarea noastră este să o aducem mereu înapoi. Începem rugăciunea în șoaptă sau cu voce tare, până se adună mintea, iar atunci când aceasta începe să fie atentă la rugăciune, ne rugăm mintal, fără a o șopti. De altfel, experi­ența îl învață pe fiecare”.

Starețul Efrem vorbea și despre roadele rugăciunii și despre semnele care ne arată că am sporit în rugăciune: „Primul lucru pe care îl aduce rugăciunea este bucuria. Crezi că ești fiu de împărat. Apoi lacrimile tale se înmulțesc. Vrei să îmbră­ți­șezi întreaga creație, însuflețită și neînsuflețită. Toți oamenii ți se par a fi îngeri. Apostolul Pavel arată care este roada Duhului: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea și înfrânarea (Gal. 5, 22)”.

Să ne folosim în viața noastră duhovnicească de sfaturile Sfântului Efrem Katunakiotul și să îl rugăm ca, prin mijlocirea sa la Dumnezeu, să sporim în rugăciune!