Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Sfântul Nicodim de la Tismana, tradiție, mărturisire și rugăciune isihastă

Sfântul Nicodim de la Tismana, tradiție, mărturisire și rugăciune isihastă

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache - 12 Aug, 2022

Încununarea mistică a vieţuirii în Hristos, sau „spiritualitatea integrală” despre care vorbeşte părintele profesor Dumitru Stăniloae, se poate defini în termenii rugăciunii isihaste. Secolul al 14-lea a împărtăşit şi răspândit în mod providenţial în Ţară Românească această binecuvântată lucrarea duhovnicească prin osteneala fără egal a Sfântului Nicodim de la Tismana (1320-1406). 

Sfântul Nicodim a fost un mare doritor de viaţă isihastă, părăsind din pruncie „casa părintească şi viaţa cea plină de lux a fratelui său Lazăr” şi mergând în Sfântul Munte Athos pentru a se deprinde cu rugăciunea. Flacăra nevoinţelor sale duhovniceşti s-a aprins şi mai tare, sfântul crescând treaptă cu treaptă în virtute până la ascultarea de „protos al Sfântului Munte”. Cunoscându-i harisma, fratele său, cneazul Lazăr al sârbilor (1371-1389), l-a rugat să meargă la Constantinopol pentru a mijloci ridicarea anatemei ce fusese aruncată de bizantini peste neamul lor. După ce a reuşit să împlinească mijlocirea acestei istorice împăcări, cneazul a dorit să-l rânduiască pe Sfântul Nicodim în fruntea Bisericii Sârbe. Dragostea de rugăciune şi de isihie au fost însă mai puternice şi sfântul a trecut Dunărea pe la Cazane (cca 1365), fiind mânat de Providenţă să-i întărească în rugăciune şi credinţă pe români. „În planurile sale de a face din Ţara Românească un adevărat bastion al Ortodoxiei împotriva expansiunii catolice, Vladislav a dat un loc important gândului folosirii zelului unui adept atât de înflăcărat al curentului isihast protestatar, cum era Nicodim” (pr. Dumitru Bălaşa, prof. Toma Hrisant, Mănăstirea Tismana - vatră străbună, ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 1983, p. 32). Pentru marele voievod al neamului nostru, Mircea cel Bătrân, Sfântul Nicodim a fost „părintele şi rugătorul domniei mele”, fiind permanent călăuzit şi întărit de rugăciunile sfântului în lupta împotriva necredincioşilor.

Tetraevanghelul Sfântului Nicodim

Anvergura teologică a Sfântului Nicodim este dată negreşit de însemnările ce ne-au rămas de la dânsul. Prima dintre ele şi totodată şi cea mai importantă este Tetraevanghelul sau Cele patru Sfinte Evanghelii. Păstrat în manuscris la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti, acest inestimabil document teologic este un liant fără egal al tradiţiilor ortodoxe răsăritene. „În text, scriitorul păstrează tradiţia ortografiei sârbeşti din secolul XIV; iar prin caracterele miniaturilor se desluşesc izvoarele de inspiraţie certe din arta decoraţiei bizantine, reprezentând unul din multiplele elemente de viaţă greco-slavonă importante, care au jucat un rol însemnat în cele două ţări româneşti în primul lor secol de existenţă ca stat. Tetraevanghelul din 1404-1405 demonstrează caracterul dublu, grec şi slav, al Cuviosului Nicodim (ca al tuturor scriitorilor isihaşti din Balcani de la sfârşitul secolului al XIV-lea) şi - după cum subliniază un atent şi autoritar cercetător al său, Ion Radu Mircea - el se încadrează în arta balcanică, ca una din realizările ei de bună calitate şi este pentru începuturile scrisului o mărturie rară şi importantă pentru Ţările Româneşti, care precede cu peste 20 de ani seria manuscriselor miniate ale lui Gavriil Uric. El aparţine unei epoci încheiate la începutul secolului al XV-lea şi ne deschide calea spre aprofundarea raporturilor dintre ţările de la sudul şi nordul Dunării, din perioada anterioară ocupării Peninsulei Balcanice de turcii otomani” (ibidem, pp. 39-40).

Corespondenţa cu Sfântul Eftimie al Târnovei

Pe lângă bine cunoscutul aspect practic al vieţii sale, animat în permanenţă de duhul rugăciunii isihaste, Sfântul Nicodim de la Tismana a fost şi un profund teolog, apologet şi mărturisitor al credinţei ortodoxe. Acest lucru reiese nu numai din viaţa sa, ci şi dintr-o bogată corespondenţă pe care a purtat-o cu Sfântul Eftimie, eruditul patriarh bulgar al Târnovei. Din păcate, documentul nu s-a păstrat integral, supravieţuind doar răspunsurile patriarhului. Întrebările Sfântului Nicodim denotă o preocupare adâncă pentru autenticul ortodox al mărturisirii sale, cuprinsă într-o adevărată „ştiinţă pravoslavnică”. Acest lucru reiese din bucuria cu care Sfântul Epifanie îl întâmpină, aplecându-se cu atenţie spre cele mai întâi solicitate spre lămurire: „Prea Cuvioase, ne-ai dat prilej de bucurie duhovnicească, prin scrisoarea ta. Nu mai puţin ne-am bucurat aflând de iubirea ta cea dreaptă şi învedereată către Hristos, precum şi ştiinţa ta pravoslavnică. Este semnul virtuţii a cerceta Scripturile, după glasul dumnezeiesc şi a-şi da silinţa, după putere. Când sufletul se adapă din dumnezeieştile Scripturi şi îşi ridică cu totul dorirea la cele de sus, cu aripi uşoare se ridică îndată la înăl­ţimea virtuţii şi ca, printr-o deschizătură înclinându-se să vadă, strigă cu îndrăzneală: cât de minunat este lucrul acesta! Astfel văd şi sufletul tău plin de osârdie şi năzuind mult către cele dumnezeieşti, nu pentru altceva, ci pentru a afla adevărul cel învedereat” (în Pravila lui Zonara).

Corespondenţa, bazată implicit pe răspunsurile Sfântului Eftimie de Târnovo, a fost analizată ulterior în contextul apologetic, canonic şi istoric al vremii, dovedindu-se mai mult decât lămuritoare în dialogul dintre Biserica Românească şi cea Bulgară (Epifanie Norocel, Sfântul Eftimie, ultimul patriarh de Târnovo şi legăturile lui cu Biserica Românească, în BOR, nr. 5-6/1966, pp. 452-473; Vasile Dolfan, Probleme canonice în corespondenţa patriarhului Eftimie al Tîrnovei cu mitropolitul Antim (Critopulos) al Ungurovlahiei şi Cuviosul Nicodim de la Tismana, în MO nr. 7-9/1981, pp. 447-455).

Portretul teologului-isihast este completat de dinamica preocupărilor sale apologetice, Sfântul Nicodim, prin întreaga sa lucrare de mărturisire a credinţei pravoslavnice, făcând negreşit parte „din rezistenţa ortodoxă, fiind adept convins al curentului isihast care se opunea cu hotărâre catolicismului şi acţiunii acestuia de prozelitism” (Nestor Vornicescu, Cuviosul Nicodim, Craiova, 1976, p. 4).

Moştenirea isihastă a Sfântului Nicodim

Sfântul Nicodim de la Tismana „apare ca un mare şi priceput organizator al monahismului ortodox român”, oferind „un nou impuls de viaţă călugărească în duh isihast” în inima monahismului din Oltenia. Este întemeietorul unor importante mănăstiri cu viaţă de obşte din Ţara Românească: Vodiţa, Tismana, Gura Motrului, Topolniţa, Coşuştea, Ilovăţ şi Prislop. Pe toate le-a organizat după rânduiala athonită, unele dintre ele dobândind, prin legământ domnesc, statutul de samovlastie, „autodespotie sau ctitorie de sine stătătoare”, după normele bizantine de gospodărire, receptate în Ţara Românească prin intermediul Sfântului Munte Athos. Cel mai bun exemplu în acest sens este Mănăstirea Vodiţa, ea fiind „o răscruce de drum în istoria monahismului românesc; ... un tip de mănăstire nou şi necunoscut printre români în vremea de mai înainte”. Modelul acesta de organizare a fost preluat mai târziu de Sfântul Ierarh Calinic pentru Lavra Frăsineiului, acolo unde a reuşit să întemeieze „noul Athos” românesc. Pr. conf. Al. I. Ciurea vede întreaga lucrare a sfântului ca pe o activare ireversibilă a tradiţiei athonite în cadrul mănăstirilor din Ţara Românească: „Ucenicii pe care-i lasă după dânsul, şi care vor întemeia şi alte mănăstiri, practică aceleaşi nobile îndeletniciri athonitice, ce s-au păstrat cu sfinţenie, în mănăstirile noastre, secole de-a rândul. Iată deci şi la aşezarea monahismului din Ţările Române, pe baze mai temeinice şi mai organizate chipul unui alt membru marcant al comunităţii din Sfetagora, mai exact în şcoala de călugări a Hilandarului, mănăstire a Sârbilor ortodocşi până în zilele noastre” (arhim. prof. Veniamin Micle, Despre Monahismul ortodox român, anterior secolului al XIV-lea, în „Glasul Bisericii”, nr. 3-4/1978, pp. 315-316; pr. conf. Al. I. Ciurea, Influenţa Sfântului Munte asupra vieţii religioase din Ţările Române, în „Ortodoxia”, nr. 2/1953, p. 282).